Poezii

45) George Topârceanu - Balada călătorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfințitul rece
Străbătând podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopții zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducând o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezești când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

42) Traian Demetrescu - Doi bogați

M-a dus avarul să-mi arate
Întregul său tezaur,
Și mi-a deschis o ladă plină
Cu aur… aur… aur…

Privindu-mă cu ochi ironici
Mi-a zis: “Arată-mi mie
Și tu, acum, dacă se poate,
Atâta bogăție!”

Atunci, ca să-mi sting în suflet
Sarcasmul și amarul,
Și să-i arăt că decât mine
E mai sărac avarul;

L-am dus grăbit spre locuință,
Spre raiul dragei mele,
Și-am zis avarului: “Privește
furiș printre perdele!”

El s-a uitat: pe-o pernă albă
Dormea iubita dusă,
Și-n jurul ei plutea un farmec
De liniște nespusă…

Ne-am dus în urmă fiecare
Spre scumpul său tezaur:
Eu la iubita mea, — Avarul
Spre lada lui cu aur…