Daniel Dobrică

Mereu mă întreb cm poate gândi cineva că ucigând alți oameni pe care nu-i cunoaște și care nu i-au făcut nimic, distrugând orașe în care nu a fost niciodată și aruncând în disperare și mizerie comunități care până atunci, își vedeau de treaba lor și își aduceau propria contribuție la dezvoltarea societății, își rezolvă propriile probleme și ale statelor pe care le conduc? Decât dacă ești un criminal. Așa fac criminalii: ucid fără sa le pese, ca să își rezolve propriile probleme.

Războiul este o crimă. Nu are absolut nicio justificare în secolul 21. Dezumanizarea prin război a existat în evurile întunecate ale istoriei, când omul nu avea acces la cunoașterea care există astăzi, dar de ce se manifestă și în prezent?

„Sâmbăta lui Lazăr“ este o poezie mai brută, mai greu de digerat, pentru că întoarce, cumva, oglinda în față acestei umanități, autointitulată civilizată. Este o poezie care nu mai cere învierea omului modern, mort sufletește, ci oprirea degradării lui.

Azi este sâmbăta lui Lazăr. Să aveți o sâmbătă frumoasă, prieteni! 🤗🫶🙏

Sâmbăta lui Lazăr

În sâmbăta lui Lazăr, cam cât de morți să fim,
Când știm c-orice chemare afară din mormânt
Nu seamănă cu viața, pe care n-o iubim
Văzând câte războaie aprind acest pământ!

Și cât o să mai strige în van, iară și iară,
O voce care poartă speranța tuturor
Ce-aproape că imploră: „Lazăre, vino-afară!“,
Când lazării de astăzi, nu știu pentru ce mor!

Apusuri sângerânde, și răsărituri reci,
Și luna pământie, și soarele plângând
Se roagă ție, Doamne, pe unde ai să treci,
Învie-i pe-acești lazări, cei fără de mormânt!

Mai strigă înc-o dată: „Lazăre, vino-afară!“
S-audă lumea asta, ce-n crime se complace!
Decât să-i mai învii, nu-i mai lăsa să moară
Că au uitat, săracii, de tot cuvântul „pace“!

Rar, abordez versul alb. Sper ca rezultatul să nu fie chiar atât de rău. Mă bucur să vă regăsesc sănătoși și în pace. Aceasta este o poezie despre iubirea imposibilă dintre finit și infinit:

Am întrebat marea

Am întrebat-o pe Mare dacă mă mai iubește,
iar ea mi-a răspuns:
„Fiecare val al meu
se sparge de câte-o amintire de-a ta.
Deci cm poți să mă întrebi așa ceva
și să nu știi răspunsul?”

Am întrebat-o pe Mare dacă mă mai ține minte,
iar ea mi-a răspuns:
„Nu ești tu acela care plângeai la țărmul meu
de teamă că luna plină mă va amăgi, poleindu-mă în aur
și, în schimb, îmi va fura tot albastrul?
Mai zi-mi un alt naiv care plângea la fel!”

I-am spus Mării că o iubesc
și am întrebat-o dacă n-ar vrea să fie soția mea,
iar ea mi-a răspuns:
„Ar fi frumos, dar nu ar ține…
Ar fi frumos până când aș realiza
că iubirea ta e mai adâncă decât mine.
Și-atunci…
și-atunci…
și-atunci ți-aș scufunda corabia, argonautule,
oricât de dulce ar cânta lira ta!”

Să aveți un weekend minunat, prieteni!