Razvan Biris. Psiholog

Dincolo de ecrane: Cât de mult ne protejăm, de fapt, copiii?

​În ultimele zile, spațiul public a fost inundat de reacții revoltate – pe bună dreptate – legate de cazul elevei de clasa a opta, intervievată la ieșirea de la Evaluarea Națională și expusă ulterior unui val de judecată colectivă. S-a vorbit mult, și corect, despre lipsa de etică jurnalistică, despre goana după rating pe spatele unui minor și despre vidul legislativ sau moral care permite așa ceva.

​Este ușor și firesc să ne revoltăm când vedem abuzul venind din exterior. Dar, ca psiholog (și ca părinte), cred că momentele acestea colective de revoltă ar trebui să fie, în primul rând, o oglindă. O oglindă în care să ne privim propria curte.

​Câți dintre părinții care astăzi critică pe bună dreptate acel post de televiziune sunt aceiași care, zi de zi, își expun copiii pe rețelele sociale în cele mai intime ipostaze?

​O rochiță nouă, înghețată întinsă pe tricou, un dans la banchet, o zi de naștere, o masă în familie, momente din vacanță sau instantanee de la antrenamente sau competiții. Postăm tot, cu mândrie, din iubire, ne spunem noi.

Dar dincolo de bunele intenții, rămân câteva întrebări inconfortabile:
​I-am întrebat dacă sunt de acord? Are un copil capacitatea de a înțelege ce înseamnă ca amprenta lui digitală să înceapă din primii ani de viață?
​Ne-am gândit real la riscurile expunerii?

Internetul nu uită și, din păcate, nu este populat doar de oameni bine intenționați.
​Unde se termină mândria de părinte și unde începe nevoia noastră (a adulților) de validare prin intermediul copiilor noștri?

​Este profund ipocrit să cerem standarde etice înalte de la o televiziune sau de la publicul larg, când noi, în spațiul nostru privat, nu respectăm dreptul la intimitate și imagine al propriului copil.

​Expunerea mediatică doare la fel de tare, fie că vine dintr-un microfon întins greșit la ieșirea de la examen, fie din ecranul telefonului părintelui care vrea să adune „lauri” virtuali.

​Dacă vrem să facem dreptate pentru copii și să le construim o lume mai sigură, haideți să începem de unde avem control total: din propria noastră casă.

Data viitoare când vrei să postezi o poză "drăguță" sau "cu mândrie" cu copilul tău, întreabă-te: O fac pentru el sau pentru mine?

​Protecția începe de la noi.

Curățăm oglinda prima dată?

„Mami, tati, mă plictisesc!”
Capcana consumerismului și ce se ascunde în spatele refuzului de a face orice

​Una dintre cele mai mari presiuni care apasă pe umerii tăi în timpul vacanței este rolul de „soluție universală” la plictiseala copilului. După luni întregi de logistică complicată prin frigul iernii, muncă și rutină, te trezești în plină vară orchestrând activități, tabere și ieșiri. Când cel mic se prăbușește pe canapea și îți spune iritat: „Nu am ce să fac. Totul e plictisitor”, reacția ta de moment, alimentată de oboseală, este adesea o stare de vinovăție amestecată cu neputință.

​Din păcate, trăim într-o cultură a consumerismului care ne șoptește că orice disconfort emoțional poate fi rezolvat printr-o tranzacție. Din dorința de a le fi bine și de a cumpăra un moment de liniște, apare tentația de a ceda: de a mai cumpăra încă o jucărie, de a bate la nesfârșit holurile răcoroase ale Mall-ului sau de a organiza weekend de weekend ieșiri costisitoare în parcuri de distracții și zone de divertisment. Este o iluzie obositoare și scumpă. Copilul primește un stimul rapid, dopamina crește pentru o oră, după care se instalează o plictiseală și mai profundă, iar tu rămâi și mai epuizat, și cu resursele financiare diminuate.

​A rezista tentației de a deveni „animatorul de lux” al copilului tău nu este un semn de nepăsare, ci un act de igienă emoțională. Plictiseala nu este un gol ce trebuie umplut instantaneu cu stimuli plătiți, ci un spațiu de tranziție esențial. În spatele unui copil care refuză orice activitate simplă acasă nu stă răsfățul, ci adesea o dificultate temporară de autoreglare sau un deficit în funcțiile executive (cum ar fi inițierea unei sarcini sau planificarea, afectate de lipsa structurii rigide de la școală). Când un copil se plictisește, el nu are nevoie de un nou bilet la un spațiu de joacă; are nevoie să învețe cm să își gestioneze timpul, creativitatea și energia de unul singur.

​În psihologia clinică, nu ne bazăm pe presupuneri și nu punem etichete de tipul „e un copil leneș”. Pentru a înțelege cu exactitate ce se află în spatele acestor blocaje de comportament, aplicăm „regula de aur”: evaluarea prin surse și metode multiple. Această abordare ne permite să mapăm comportamentul copilului în contexte diferite și să înțelegem dacă manifestările țin strict de dinamica adaptării la timpul liber de acasă sau dacă reflectă dificultăți constante, observate și de cadrele didactice în timpul anului școlar.

​La cabinetul meu, dar și online, investigăm aceste nuanțe cu ajutorul platformei computerizate standardizate Cognikit, care integrează peste 150 de instrumente clinice și resurse de intervenție bazate pe dovezi. Prin modulele specializate pentru copil, părinte și educator, platforma oferă un raport longitudinal complex asupra profilului emoțional, cognitiv și de personalitate al copilului sau adolescentului (între 3 și 19 ani). Astfel, în loc să căutăm soluții temporare în exterior, obținem o hartă clară a resurselor interne ale copilului.

​Detaliile privind metodologia de evaluare, etapele procesului și programările pentru o consultație inițială sunt disponibile prin datele de contact de pe profil.

„Vara, oboseala, nervii și ecranele: Ce ne spune, de fapt, comportamentul copilului?”

După un an școlar lung și obositor, cu treziri pe întuneric, naveta prin frigul dimineților, teme și alergătură continuă între serviciu și școală, tu, ca părinte, ești pur și simplu epuizat.
Iar acum, când s-a instalat dintr-odată căldura sufocantă de vară, este absolut firesc să îți dorești puțină liniște în casă. Însă, de multe ori, vacanța aduce o altă formă de tensiune: copilul refuză să lase ecranul, iar orice încercare de a-i pune o limită degenerează într-un conflict.
Când îi spui „Ajunge cu tableta pe ziua de azi, mergi și citește sau ieși afară!”, iar el reacționează cu o criză de furie, trântește ușa sau se izolează în cameră, instinctul tău este să te simți revoltat și neputincios. În realitate, dincolo de oboseala acumulată de ambele părți, acel comportament disruptiv ascunde o dinamică subtilă. Poate fi vorba despre o dificultate de autoreglare emoțională în lipsa structurii școlare sau despre o utilizare a tehnologiei ca mecanism de adaptare (copilul își maschează astfel plictiseala, anxietatea sau nevoia de conectare).
În psihologia clinică, evaluarea corectă a acestor reacții nu se face ghicind, întrebând în vecini sau aplicând rețete universale din manuale de pe social media. Pentru a înțelege dacă este o simplă fază de adaptare la vacanță sau semnalul unui blocaj mai profund, este nevoie de o analiză obiectivă.
Practica validată științific recomandă „regula de aur”: evaluarea prin surse și metode multiple. Pentru că un copil se manifestă diferit în contexte diferite, este esențial să corelăm perspectiva lui cu cea a părinților și uneori chiar a cadrelor didactice care l-au observat de-a lungul anului (dacă problemele apar doar acasă, adesea țin de calitatea relaționării; dacă apar și la școală, poate fi vorba de o tulburare specifică).
La cabinet utilizez o platformă computerizată performantă, ce cuprinde peste 150 de tipuri de teste și resurse de intervenție bazate pe dovezi și experiență, având module dedicate pentru copil, părinte și cadru didactic. Acest instrument dezvoltat în mediu academic și etalonat pe populația din România ne permite să mapăm corect funcțiile executive, dezvoltarea emoțională și personalitatea copilului, oferind un profil longitudinal clar.
Astfel, eliminăm presupunerile și găsim calea cea mai scurtă spre rebranșarea emoțională în familie.

Razvan Biris, psiholog