Within with Ines

Life lately.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care mi le-am luat din cursul despre trauma pre-natală și peri-natală este că există mai multe tipuri de plâns ale bebelușului.

Există plânsul de foame, de sete, de scutec ud, de disconfort fizic, de scos gaze pe orice parte disponibilă.
Și mai există un plâns pe care, în general, nu putem să-l explicăm, ne face la psihic pentru că nu știm să-l oprim și, din lipsă de ceva mai bun, dar mai ales pentru că mintea are nevoie de etichete ca să intre pe modul acțiune și rezolvare, îl numim colici.

Doar că nu sunt colici.
Este nevoia bebelușului de a-și spune povestea nașterii.
Sună într-un mare fel, nu-i așa? Aproape nebunesc.

Mai exact, în corpul bebelușului au rămas urme ale nașterii sale, sub formă de dureri sau disconfort, iar el are nevoie să le descarce.

De aceea, acest plâns nu are nevoie să fie oprit, ci conținut, oglindit, privit cu compasiune.
Pe noi această informație ne-a ajutat foarte mult să ne relaxăm și, când nu știm ce să mai facem, să-i spunem lui Matei “Ok, spune-mi povestea nașterii”.

Sună un pic funny când facem asta, dar funcționează de cele mai multe ori.
Și, dacă nu funcționează, există întotdeauna medicamentul universal numit “țâță”. E cumva ca la tantrum: conțin cât conțin și mențin limita, dar când nu mai pot și nu mai am resurse, îi dau bomboana aia stupidă, în timp ce sper că a reușit să descarce tensiunea din corp, cât de cât.

De fapt, în altă parte voiam să ajung.

Prin analogie, eu cred că, așa cm corpul bebelușului are nevoie să proceseze povestea nașterii, și corpul mamei are aceeași nevoie.

De aceea, când m-a apucat azi răul de pe lume, cu un frig incredibil în corp, plus alte manifestări care m-au lăsat fără vlagă, undeva în sinea mea m-am bucurat că 1. Nu avem medicamente specifice în casă și 2. Am parcurs de atâtea ori programul Somawise cu Luke, încât să bănuiesc ce mi se întâmplă, să intru în observare și să-i dau corpului ce simțeam că are nevoie, adică somn. Și ceai de mentă, că așa a simțit Cosmin.

Corpul meu a avut și el nevoie să proceseze nașterea și, în timp ce dormeam, îmi apăreau flash-uri cu mine pe masa de operație, în scaunul cu rotile, apoi în post-operator, unde am experimentat același tip de frig crunt.

Mi se pare fascinant acest corp al nostru și acum, iată, a mai venit un corpușor printre noi, să mă uimească cu înțelepciunea lui.

Am văzut zilele acestea o postare la Andreea, în care vorbea despre ce a fost în căsnicia ei anterioară și cm este în prezent, ocazie cu care mi-am dat seama că am și eu material suficient de umplut vreo câteva cărți sau măcar vreo câteva pagini de newsletter.

În același timp, simt că în toți anii ăștia, într-un mod direct sau indirect, am tot scris despre cm celălalt a făcut și a dres și cm lucrez eu la mine să mă feresc de bărbați care mai fac și mai dreg în felul ăsta, dar nu cred că am scris vreodată negru pe alb ce am făcut eu de acea relație nu a mers.

Așa că, în newsletter-ul pe care îl trimit în această duminică, fac recensământul greșelilor, dar mai ales al schimbărilor la care am lucrat să le fac în mod conștient.

Ca de obicei, linkul de abonare este în comentarii.

Vă las aici această poză cu mine toată electrizată, numai ca să vă spun că mâine dimineață trimit un newsletter cu titlul Cum apare trauma când îți crești copiii ca pe proprietatea ta.

Un newsletter care m-a umplut de furie și frustrare când l-am scris, e oleacă cam dur, posibil să-mi iau dezabonări la greu, but I’m an Aries, I say stuff.

Aici aveți un fragment, iar linkul de abonare este, ca de obicei, în comentarii. Also, m-am sfătuit cu ChatGPT și concluzia este că nop, n-o să trec pe Substack 🙂

„Atunci când un părinte își pune pe umerii copilului poverile de adult, când își împărtășește durerile fără filtru, mai ceva ca la psiholog, când se sfătuiește cu el în privința unor lucruri care depășesc cu mult capacitățile emoționale ale unui copil, când plânge în brațele lui din cauza celuilalt părinte, când îi insuflă copilului ideea că el și numai el poate să rezolve situații de neconceput pentru un copil, atunci acest adult face ceea ce se numește in**st emoțional.”

Mai există un tip de despărțire.

Despărțirea nu este doar aceea în care îți iei valizele și pleci. Nu este doar aceea când vă duceți la notar și împărțiți totul, apoi fiecare își vede de viață. Nu este întotdeauna despre mutări, case separate, fiecare-n lumea lui.

Mai există un tip de despărțire.

Acela în care nimeni nu pleacă nicăieri. Rămân amândoi în aceeași casă, mănâncă la aceeași masă, folosesc aceeași hârtie igienică, consumă aceeași apă și același curent electric.

Uneori, dorm chiar în același pat.

Dar fiecare dintre ei are viața lui paralelă.
Mai există un tip de despărțire, care pentru mine este mult mai tristă. Aceea în care celălalt nu știe de tine. Nu știe unde mergi, ce faci, ce gândești, ce simți.

Este despărțirea în care îți planifici ziua, săptămâna, anul, vacanțele, fără să ții cont de celălalt. Pentru că ați ajuns atât de diferiți și atât de deconectați, încât nici nu mai contează.

Este despărțirea în care fiecare își ia propriile decizii și fiecare este cu propria lume interioară.

Este o despărțire din resemnare, în care adesea, ca să supraviețuiești, îți spui că oricum tu pe tine trebuie să te iubești, că oricum nu ai nevoie de validarea nimănui, că așa e sănătos să fie.

Este despărțirea în care vă întâlniți la aceeași masă și poate chiar și în același pat, în timp ce sufletele voastre sunt în colțuri diferite de lume.