Andreea Istrate

Sfârșituri. Despărțiri. Pierderi. You name it. Nu-mi plac sub nicio formă. Dar le accept.

Cu greu am lăsat să plece din viața mea oameni care de fapt n-au însemnat o pierdere. Nu știam să închei lucruri, nu voiam, nu puteam accepta și mai mult decât atât - mi se părea o catastrofă care mă lasă fără resurse să fac față vieții.

Am dedicat mult timp unor pierderi care s-au petrecut aproape subit. Am procesat despărțiri pe care nu le-am văzut venind la orizont, dar și despărțiri peste care credeam că am trecut și iată: de fapt eram într-o mare negare.

Sfârșiturile sunt o etapă a vieții. O etapă pe care, cred eu, învățăm să o abordăm din ce în ce mai bine cu timpul.

Învățăm cu timpul să onorăm acest capitol. Să putem privi cu recunoștință la ceea ce ni s-a dat la un moment dat, fără să mai resimțim furie pentru că mai apoi, acel lucru ni s-a luat. — asta se întâmplă, după cm am înțeles eu, pe măsură ce realizăm ca nu ne aparține nimic.

Am încercat să mă întorc la oameni din trecut - nu i-am mai găsit la fel.
Am încercat să îmi reiau niște obiceiuri mai vechi - nu s-au mai simțit la fel.
Am încercat să scriu în felul în care o făceam la un moment dat - nu am mai reușit.

Am încercat să trag în prezent tot ce mi-aș fi dorit din trecut și am realizat un lucru: unele lucruri trec și atât. Se duc. Cine ești azi nu vei mai putea fi peste un an. Oamenii din jurul tău azi, se transformă și ei.

Lumea e în mișcare și n-o putem opri de dragul zonei de confort. Așadar, asta înseamnă că unele lucruri vor rămâne în urma noastră.

Este un proces pentru mine acesta de a mă uita înapoi la tot ce am pierdut, cu iubire, cu recunoștință, cu pace.

Un proces care va dura probabil tot restul vieții, căci procesarea acestor capitole încheiate, vin mereu cu alte realizări, constientizări, maturizări.

Despărțirile ne transformă.
Sfârșiturile ne responsabilizează.
Pierderile ne învață reziliența.

Ce lecții prețioase… și cu ce măiestrie emoțională pot fi abordate 🫶🏼

pentru că sistemul tău nervos încă n-a învățat realitatea pe care o trăiești acum. pentru ca are nevoie de timp sa se adapteze la ordine, poate chiar mai mult decât a avut nevoie sa se adapteze la haos. pentru ca este vorba despre schimbarea unui mediu cu altul. pentru ca este vorba despre a vrea sa supravietuiesti sub orice forma. si este un proces, ca toate celelalte, care cere timp!

mie mi-a fost teribil de greu sa înțeleg asta. nu avea sens pentru mine de ce mintea mea e copleșită si sunt într-un shut down constant dacă totul este okay…, dar ulterior am învățat ca inclusiv asta este o etapa din proces, adaptarea!

recomand, dacă simti nevoia, sa ai un specialist care sa te sprijine in proces :) știu ca nu este ușor si as vrea sa știi ca nu ești singur si cred ca mai mulți decât am crede trecem prin exact același proces 🤍

Când vine vorba de oameni care se plâng, eu aș putea fi în fruntea listei! 😅 Cel mai des mă plâng… că ceva ce îmi doresc nu se întâmplă!

Recent, am schimbat abordarea.
Am început să mă gândesc care sunt blocajele mele care amână sau întârzie niște lucruri pe care eu mi le doresc foarte mult, care pentru mine sunt binecuvântări.

Am fost deschisă sa observ!
Am avut urechile ciulite fiindcă știam că prin intermediul relațiilor voi afla informațiile de care am nevoie si am fost deschisă sa aud ce mi spun oamenii.

Mi am răspuns la întrebări, am obținut claritate, am căpătat direcție - iată ce schimbare poate sa facă.. o alta perspectivă 🤓