My Funky Treeb

Postura confortabila si stabila.

Ma intrebam ce copac poate fi, cel ce cazuse…. Parea sanatos, lemnul era bun, copacul parea ca fusese viguros. Si, cand mi s-a aratat, am inteles ca, fara sa-mi dau seama, eram acolo unde erau doar brazi. Si, acela ce cazuse, nu ca era ceva in neregula cu el, cu esenta lui, doar ca, asa cm mi-a explicat tata, era singur, la margine… Si n-a putut face fata singur, furtunii.
Copacii - nu ei aleg unde cresc.
Inca iau lectii de la parinti - profesori… Momente de “Aha!”…

Mostenire
Intelegeam, simteam, stiam acolo unde eram eu, acolo unde ma intorc acum. Stiam de ce “fuge” tata, in fiecare clipa furata traiului zilnic, pe munti, sub munti, pe dealuri. Ma uit azi pe poze si citesc povestile lor, ba mai tehnice, ba mai poetice si chiar amuzante, pe alocuri, povesti din zile recente, unele chiar de ieri sau azi. Si ma regasesc, copil, cm eram, simtind iarba, pietrele, florile, copacii. Ma regasesc si sunt una cu cea care eram atunci, intre timp ratacita, intre timp, iata, regasita. Inteleg acum, simt, stiu.
Rational si logic, nu era “normal” ca tata sa plece in munti de sarbatori, lasand o mama acasa, copil inca si ea, cu doi copii ai lor. Rational si logic, trebuiau sa ne lase in tabere si pe noi sau sa ne duca si pe noi la mare, cu tichete, la hotelurile Sindicatului. Nu doar prin munti, cu rucsacul in spate, doua saptamani de dormit in cort, urcat, coborat, pazit focul si trait in “jungla”.
Uneori, ne lipsea tata. Ne lipsea, uneori, si mama, ocupata cm era ea cu toate ale casei. Ne simteam altfel, cumva neintegrate, cumva ciudate. Mereu cu genunchii juliti, cu vanatai pe picioare, cu nasurile arse de soare, neintelegand prea bine ce e, dar tanjind d**a tabara de la Navodari. Iubeam, fara sa stiu, acel status quo, urandu-l, totusi, declarativ, caci ma lipsea de “normalitate”.
Apoi, crescand, n-am mai prea mers. Mult timp mi-a fost dor. Cand imi era mai bine sau imi era mai rau, as fi fugit in munti. As fi fugit in iarba, sub stele, in vreo pestera rece vara si calda iarna, as fi ramas doua saptamani, ca atunci, venindu-mi greu, la intoarcere, sa mai stau pe un scaun de atata stat pe busteni. As fi plecat, pe toti si toate lasandu-le in urma, sa ma caut pe mine, sa ma regasesc aceeasi care eram, fetita care era intrebata daca ea, asa, zambeste mereu.
Iubesc natura. Iubesc copacii, le ador umbra si frunzele fosnind si voinicia cu care rezista vanturilor si ploilor. Ma topesc in iarba, ma amuza furnicile gadilicioase care isi fac loc printre fire si ma linisteste adancirea in moalele ei. Si stelele, si cate si mai cate, si izvoarele – unele timide, cu susur usor, abia auzit sau unele mai indraznete, stropind jucaus pietrele. Izvoare in care iti faci palma caus si bei rece.
Acum nu mi-e dor. Acum le-am regasit pe toate in mine, le regasesc fericire in fiecare pauza intre inspir si expir, le regasesc in mine cand privesc pozele si citesc povestile tatei. Le simt dulci pe limba cand gust zacusca mamei cu ghebele culese si alese cu grija in plimbarile lor prin paduri. Ma bucur cand pot sa le simt de-a dreptul, direct, tactil, egal ma bucur cand inchid ochii si le simt.
Cu recunostinta, ma bucur. Cu recunostinta, le inteleg, le simt si le stiu.