Interiorscape Design

Designul interior este un domeniu vocațional și cred ca încă este loc pentru toată lumea.
Se întâmplă însă, un fenomen paradoxal. Piața de design este suprasaturată de designeri de interior cu o pregătire precară.
Acesta este adevărul.

Se vede asta cu ochiul liber în postări, pe grupurile de design, în casele oamenilor.
Toată lumea “vinde” acum “experiențe unice”, dar nu se gândește să schimbe ceva în modul de lucru.
Un pattern de design interior care se repetă, idei copiate de la unii, la alții, și nu pentru ca “asta cere clientul” ci pentru ca educația, reperele culturale ale profesioniștilor sunt limitate.

O vizită fancy, anuală, la Salone, nu e de ajuns. E nevoie de research, de studiu, de multă curiozitate continuă, dar și de un pic de talent.
Talentul este ceva cu care vii, nu sunt decoruri copiate 1:1. Este acel ceva care îți stârnește curiozitatea. Este pasiune, este sentimentul acela ca niciodată nu știi îndeajuns.

Designul interior este despre oameni și nu despre excel-uri sau realitate virtuală.
La care se adaugă munca. Multă muncă. Experiențe, eșecuri, dezamăgiri. Care însă nu te blochează într-un loc ci sunt menite să te arunce cu un pas înainte.

În acest moment, cu câteva excepții, avem o piață precară, profesioniști bulversați de realitățile politice și economice, gata să facă compromisuri pentru a-și asigura veniturile lunare.
Ceea ce nu văd ca se întâmplă, este acea pasiune de care vorbeam, de a ne perfecționa, de a livra mai bine de atât. De a găsi soluții pro client, și nu de a ne gândi cm să ne rotunjim veniturile făcând nimic nou.

Dar în toate acestea este și un lucru bun. E un moment în care piața decide cine rămâne și cine pleacă.

Ai înțeles ca ești în serviciul oamenilor și faci ceva mai mult pentru asta, rămâi. Nu înțelegi, vei continua să scazi prețurile până când va fi inutil să rămâi.

Nu toate proiectele ajung să fie fotografiate, la final.
Dar atunci când se întâmplă, știi că este un succes.
Nu neapărat pentru rezultat, ci pentru relația care a făcut posibil acest moment.

Pentru mine, asta rămâne cea mai mare provocare în proiectele mele: relația cu clientul.
E ca într-o comuniune intensă, în care fiecare este acolo, la bine și la greu.

Pentru că, dincolo de estetică, amenajarea unei case înseamnă stres, frustrări, decizii financiare și multă emoție. Iar designerul trebuie să rămână echilibrat în tot acest rollercoaster. Dar nu doar designerul.

Trebuie să recunosc că în acest proiect au fost momente în care am cedat și m-am supărat când lucrurile nu ieșeau așa cm mi-aș fi dorit.

Dar clientul a fost acolo. M-a încurajat și mi-a spus de nenumărate ori că “va fi bine”.

Susținerea asta este aur.
Înseamnă încredere. Înseamnă respect. Și face toată diferența.

E o responsabilitate enormă să știi doar tu cm va arăta rezultatul final, dincolo de schițe, referințe sau randări. Pentru că știm cu toții: una este pe hârtie, alta este realitatea.

Rolul designerului este să ducă ideea până la capăt.
Fără compromisuri dictate de frică, fără zgomot din exterior, fără pierderea direcției.

Dar asta nu se poate fără o dinamică sănătoasă. Fără încredere reciprocă.

În proiectele mele, încerc să aduc cât mai multă delicatețe și empatie — mai ales în momentele dificile.

În acest proiect, însă, am simțit că lucrurile au fost reciproce.
Și cred că asta se vede.

În rezultat. 🤍