Andrei Samoil

Am reînceput antrenamentele de Aikido. 🥋
Ca în fiecare an, am puține locuri în fiecare grupă, doar vreo 15, ca să am timp de toți. Am și mult mai puține locuri libere, pe care mă străduiesc să le ocup în prima lună a sezonului ca apoi să am continuitate și grupa stabilă. Așa că, în această perioadă, fac înscrieri, cunosc părinți și cunosc copii. De toate vârstele. Îi primesc pe toți, indiferent de unde vin, și răspund întrebărilor părinților. Încerc să nu răspund prea complicat sau prea filosofic, să încerc să-i dau omului, cât de repede, răspunsurile pe care le caută. Dar, deși știu că mulți nu au habar de domeniu, deși am toată toleranța (și chiar admirația pentru un om care încercă să afle și să învețe), uneori unele întrebări sunt ”funny”:
”Aikido este stilul ăla în care îl dobori pe celălalt cu energia, nu?”
”Nu, ăla este Star Wars...” 👽
”Dacă mă apuc de Aikido o să slăbesc?”
”Nu neapărat, dar o să poți să cazi foarte bine și mult mai ușor, fără să te rupi când o faci!” 🫃
”Vreau să facă aikido că are un bully la școală și să știe să se bată” (asta este chiar trist)
”Multă vreme nu o să știe să se bată. Aici nu pregătesc copii ca să devină luptători la forțele speciale sau bounceri de club... Dar, dacă se va ține de antrenamente, va ști să se apere! Mai mult, în câțiva ani, aici mai repede ca oriunde, va deprinde subtilitățile managementului de conflict și nu va mai avea nevoie să se bată.” 🤼
”Aikido este ce face Steven Segal, nu?”
”Da, dar nu ne mai place foarte mult de el...” 🥷
”Când o să pot să dobor pe cineva de la distanță, fără să îl ating? Mie nu îmi place să ating oameni...”
”O să poți să faci asta când îți vei lua o armă de foc... sau când o să arunci bine cu o cărămidă.” 🔫
”Când o sa dau primul examen? Când o să îmi iau centura neagră?”
”Dacă mă întrebi asta acum, probabil niciodată... Primul examen îl vei da la minim patru luni după ce te vei apuca serios de antrenamente. Centura neagră o vei putea obține după minim patru ani (adult fiind), dar numai după ce vei ajunge să gândești ca o centură neagră și să nu ți-o mai dorești.”
”Nu înțeleg...”
”Știu... Doar învață să fii consecvent și totul va fi bine”
”Dar care este cel mai greu examen?”
”Asta este o întrebare bună! Cel mai greu examen fizic este cel de la centura maro, cel de 1 Kyu. Cel mai greu examen mental este cel de 2 Dan, a doua centură neagră. Pentru că atunci trebuie să arăți că nu te demoralizează să te întorci de unde ai plecat și să o iei de la început, căutând profunzimea. ”Do” din ”Aikido” înseamnă Cale. Mergem pe cale, ne întoarcem acasă schimbați și apoi plecăm din nou la drum...”
”Nu înțeleg...”
”Știu... Este OK!” 🥋🥋🥋

Atunci când ridicăm cortina...

De ce nu voi lucra cu cel care spune că este ”cel mai bun”:

Mi-am amintit zilele trecute de un moment din primul an cand am deschis dojo-ul de aikido, când, în sală, a intrat un bărbat grăsuț, cu niște ochi ageri și scrutători. Mi-a spus că nu a mai făcut arte marțiale și că ar dori să se apuce de aikido. I-am spus că este binevenit. Totuși, înainte să decidă dacă va veni, mi-a spus că ar dori să știe dacă eu sunt cel mai bun, pentru că el voia să practice numai cu cei mai buni și să obțină grade cât mai repede.
Nu cred că am reușit să îmi ascund un mic zâmbet și i-am spus că sunt departe de a fi cel mai bun și că nu prea înțeleg ce înseamnă ”cel mai bun” în aikido. I-am spus ce grad aveam la acel moment și i-am recomandat o sală și un sensei cu un grad semnificativ mai mare decât al meu. Mi-a mai spus o dată că dorește să lucreze cu cel mai bun pentru că numai așa își va asigura cel mai rapid progres. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit fiind amândoi convinși că dojo-ul meu nu este potrivit pentru el.

Acest episod mi-a arătat ceva ce aveam să pot explica în cuvinte câțiva ani mai târziu, cam după ce l-am citit pe Kahneman și după ce l-am rugat pe Mihai Barbu să vină ca profesor de fotografie într-una din taberele noastre. Mihai m-a refuzat elegant și mi-a spus ceva cu foarte mult sens: ”Andrei, te voi refuza pentru că nu sunt un profesor bun. Poți fi un fotograf bun, dar un profesor execrabil, sau poți fi un fotograf mediocru, dar un profesor excelent. Eu știu că sunt un profesor foarte prost.”

Daniel Kahneman, în cartea sa ”Gândire rapidă, gândire lentă” numea acest gen de judecată ”bias”. Este o judecată ce își are originea în presupunerea că cel mai bun într-un domeniu va fi automat și cel mai bun profesor în acel domeniu. Evident, această presupunere poate fi și adevărată dar și falsă, după caz, deci, cu siguranță, nu poate deveni o regulă.

Problema și motivul pentru care am ajuns să fiu foarte sceptic cu privire la cei ce se proclamă ”cei mai buni” este că de cele mai multe ori această declarație demonstrează exact contrariul. Ca și cm acest ”wishfull thinking” arată exact frustrarea de a nu fi cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai minunat. Cumva, statutul de ”cel mai bun” implică o aroganță de a nu mai avea ce învăța de la cei mai puțin buni. Iar eu am convingerea că suficientul, cel ce nu mai are ce învăța, nu este și nu are cm să fie niciodată cel mai bun.

Cred că cei ce sunt cu adevărat ”cei mai buni”, de cele mai multe ori nici nu își dau seama de asta și, cu siguranță, nu o declară.

Acum câteva luni, m-am nimerit la un eveniment profund corporatist unde, în fața a câteva sute de oameni, persoana de pe scenă, cu microfonul în mână, spunea ”Suntem cei mai buni, știm asta, ne-am obișnuit cu asta.” Declarația mi-a aprins câteva beculețe și toate în sens negativ: Ori era o aroganță, ori era o minciună, ori era o încercare de motivare a maselor de zeloți, ori era o tehnică de vânzare, dar niciuna din variantele de mai sus nu era etică. Astfel, mesajul care a ajuns la mine a fost unul profund negativ. Nu mai spun că acest statut este și va fi prin esență unul peren și o etichetă extrem de superficială și ușor de dezlipit.

Interesant mi se pare, însă, a înțelege procesul motivațional. Un antrenor de atletism își întreba sportivul de ce aleargă. ”Alergi ca să ajungi pe cineva, alergi pentru că ești urmărit de cineva, sau alergi către ceva?” Evident, răspunsul corect (și cel mai bun atlet) este cel care aleargă către ceva, către linia de sosire, căutând să fie cât de bun poate, mai bun decât a fost ieri, și fără să se uite la ceilalți alergători. Ceilalți sunt sortiți să rămână fără motivație când statutul cu care sunt obișnuiți se va schimba.

Astfel, am ajuns să consider eticheta de ”cel mai bun” un motiv serios de a fi suspicios:
• În primul rând, din cauza biasului de a nu fi neapărat același lucru performanța într-un anumit domeniu și așteptările mele de la acel om sau entitate. Nu am nevoie de cel mai bun zugrav dacă fură și nu vine la timp. Mă mulțumesc cu unul bun, dar serios.
• În al doilea rând, declarația demonstrează o aroganță care nu poate fi sănătoasă și indică de cele mai multe ori ceva negativ. Sau pur și simplu arată că cel ce o face este mincinos.
• Iar în al treilea rând, arată că motivația celui ce își pune singur această etichetă este una fragilă și neconstructivă, bazată doar pe competiție și mai puțin pe progres.