Elis Durica

A luat câteva ouă roșii, cozonac, pască, vin și o lumânare, și a plecat pe furiș, la lumina Lunii și în puterea nopții, spre râul care curgea adormit și susuros. S-a așezat pe mal, a pus ștergarul pe iarbă, a întins bucatele și a aprins lumânarea, ciocnind un ou de o piatră, murmurând “Hristos a Înviat!” ca s-o audă Blajinii și să știe că a venit Paștele lor.

A aruncat cojile pe apă, câteva bucățele de cozonac și de pască, și a turnat vin din ulcica de lut, chemând cu voce șoptită toți morții din neam pe care îi știa și care o așteptau pe ceea lume, dincolo de hotarul care desparte pe cei vii de cei duși, ca să le dea de mâncare, de băut și lumină cât să le ajungă încă un an.

Din razele Lunii parcă ieșeau chipuri care semănau cu ea, umbre blânde ce se conturau din picăturile diafane, o înconjurau cu drag și îi răspundeau pe limba lor “Adevărat a Înviat! Să fii binecuvântată!”

În vremurile dinainte de Hristos, în vechea Fenicie, oul modelat din lut adăpostea pe cei răposați și cele trebuincioase lor pe lumea cealaltă, un uter din țărână care era îngropat înapoi de unde a fost scos, din mama pământ, și în care era înscrisă credința în renaștere și în viața de apoi. Ghemuit ca un fetus, protejat și înconjurat de cele plăcute lui, cel dus aștepta în întunericul nemișcat sosirea ceasului reînvierii alături de zeii la care se rugase întreaga viață.

În creștinism oul și-a păstrat o parte din semnificația originară și a primit altele noi. Culoarea roșie a oului este sângele lui Hristos pe care l-a oferit de bunăvoie și din dragoste pentru omenire, o moarte care spală păcatele și urâțenia lumii. Semnele încrustate pe ou sunt un limbaj încifrat în care se poate citi, ca într-o carte, povestea sufletului în căutare de Dumnezeu și a lui Dumnezeu în căutare de sălaș trupesc.

În psihism oul este punctul de intersecție între trecut și viitor, între forma care se descompune și cea care nu a apărut încă, tensiunea necesară transformării și urcării. Din elementele care se desfac sub presiunea necesității se vor închega noi dimensiuni ale ființei care se hrănesc cu materia brută din care s-au născut până când o nouă prefacere este cerută de ceea ce trăiește în adâncurile noastre.

“Eu sunt oul care înconjoară și hrănește sămânța Dumnezeului din mine.” - C.G. Jung, Cartea Roșie






#

La cea piatră răzimată
Maica sfântă-i supărată.
Vin trei îngeri și-o întreabă :
- Ce ești, Maică, supărată ?
- Cum să nu fiu supărată,
Că cu ochii m'am uitat,
Pe Hristos mi l-or luat
Mi l-or luat
Și mi l-or dus
La curțile lui Pilat,
Pe cruce de lemn l-or pus,
Cu sulița l-or străpuns,
Apă și sânge a curs.
Și-l luară
Și-l sburară,
Sus la cer îl ridicară,
Plânge Maica și se frânge
Și inima-i noată 'n sânge.
Luna fața și-a schimbat,
Soarele s'a'ntunecat !

Sărbătorile la români de T. Pamfile, 1914

Miza reală a fiecărei relații, indiferent de natura ei - familială, romantică, de prietenie - nu sunt copiii, banii sau stabilitatea. În fiecare relație o cantitate semnificativă de energie vitală se investește prin proiecție, creând așteptări și descoperind nevoi care se cer satisfăcute. Când investiția nu dă roade într-o măsură suficientă pentru exigențele relaționale proprii, ea este resimțită ca un eșec și ca o golire psihică însoțită de vinovăție, ură, resentimente și depresie.

Ceea ce se caută inconștient într-o relație este întregirea sinelui care de multe ori eșuează din cauza tendințelor către fuziune, co-dependență sau simbioză negativă. Aspectele personalității care se reliefează în interacțiune cu celălalt sunt indicatorii cei mai fideli a ceea ce se cere extras, conștientizat, prelucrat și integrat în eul conștient, și apoi transformat în energie psihică capabilă să producă efecte benefice în ecosistemul psiho-somatic.

Folclorul are o intuiție foarte fină a ambivalenței emoționale: omul „drag” poate deveni „urât” nu pentru că s-a schimbat obiectiv, ci pentru că idealizarea s-a prăbușit și a lăsat la vedere lipsurile, frustrarea, neputința. Iar „urâtul” – ca stare de apăsare, de singurătate și de înstrăinare – spune adesea mai multe despre ruptura dinlăuntru decât despre celălalt. În felul lui, acest limbaj popular vorbește despre puterea protectoare și reparatorie a discernământului: să vezi când dragul e o speranță agățată de un celălalt și când urâtul e durerea neintegrată care cere, de fapt, să fie auzită și simțită.

De vrei, mamă, să mă ai,
La urât să nu mă dai;
De-oi ști, mamă, că mi-i da
Rânduit m-oi spânzura
De creanga pelinului
La marginea satului,
Cine-a trece să se mnire
Ce păcat o fost de mine
Și cu chin și cu amar
Și cu dragoste-n zadar.
Dă-mă, mamă, de mi-i da,
Dă-mă, măiculița mea,
Dă-mă după un sărac
Numai să trăiesc cu drag,
Căci casa drăguțului
Din afară-i cu cerneală
Dinăuntru-i cu ticneală,
Da’ casa urâtului
Din afară-i rânduită
Și-năuntru-i otrăvită.