Muzeul Nicolae Minovici

Camil Ressu și artele decorative

Figura țăranului român, atitudinile, gesturile și ocupațiile sale au ocupat o bogată parte în activitatea artistică a pictorului și graficianului Camil Ressu. Încă de la începutul carierei, atenția sa a fost îndreptată înspre studiul atent al vieții omului de la sat, în vederea reprezentării unei imagini cât mai veridice a traiului său modest și plin de încercări.

În același timp, Ressu a apreciat cu sinceritate obiectele ieșite din mâna meșteșugarului de la sat, menite nu doar să aibă un rol funcțional, ci și să îi înfrumusețeze viața de zi cu zi. Această atitudine caracteriza, de fapt, poziția multor personalități ale vieții culturale de la începutul secolului trecut, care au văzut în arta populară o cheie pentru punerea bazelor artei moderne românești și menținerea unei legături solide cu tradiția și spiritul local.

Un aspect poate mai puțin cunoscut publicului larg îl constituie aventurarea lui Camil Ressu în lumea artelor decorative, eveniment strâns legat de atmosfera culturală a perioadei amintite, cât și de concepția sa asupra rolului artei și artistului.
Curând după Marele Război – în timpul căruia a fost mobilizat ca pictor de front de Marele Cartier General – îl regăsim pe artist la București. Aici, el a început să colaboreze cu atelierul de „olărie de artă românească Troița”. Programul estetic al micului stabiliment urmărea realizarea unor piese de artă cultă, în serii limitate, al căror design era creat de artiști plastici și decoratori inspirați de arta populară. Nu era vizată o copiere mimetică a olăriei tradiționale, artiștii încercând să identifice și dubleze mecanismul de creație al meșteșugarului. Noile obiecte de artă trebuiau să fie destinate totodată cerințelor și esteticii vieții moderne.

Astfel, între anii 1920 și 1922, Ressu a realizat farfurii, boluri, vaze și alte obiecte de ceramică strâns legate de formele artei populare, preferând îndeosebi volumele robuste și simple, decorate cu motive stilizate, schematice (flori, păsări, motive geometrice), într-o gamă restrânsă de culori. Contribuția în domeniul artelor decorative pare să fie în legătură organică cu concepția sa plastică, în care exegeții operei au remarcat forme monumentale, grave și un colorit modest, drept caracteristice ale expresiei artistice.

Farfuria din imagine, decorată central cu o cloșcă cu pui – un simpatic element, specific oricărei gospodării rurale–, provine din colecția Dr. Nicolae Minovici. Tratate decorativ, motivele sunt redate simplificat, păstrând esențialul formei și culorilor, fără sugestii de volum. Piesa este semnată dreapta jos cu maro, în monograma „CR”.

Momentul „Troița” nu a marcat însă unicul proiect al artistului în domeniul artelor decorative. În aceeași perioadă, Ressu a primit comanda realizării unei cortine pentru Teatrul Național din București. Inspirându-se din basmul românesc, el a realizat o compoziție largă bogată în personaje plasate într-un vast peisaj, cu tema nunții lui Făt Frumos.

Întâmpinat cu numeroase critici dar și aprecieri, proiectul a fost unul controversat. Caracterul decorativ al lucrării a fost neînțeles de unii contemporani, critica cea mai mare constând în dezacordul privind stilul cortinei și cel al sălii de spectacol. Îndepărtată de două ori de către directorul teatrului Victor Eftimiu, în urma reacțiilor survenite în viața publică, lucrarea a fost distrusă în timpul bombardamentelor din 1944. Rămân în urmă doar reproduceri și schițe pentru proiect.

Ocupând un loc restrâns în portofoliul artiștilor de secol XX, artele decorative au reprezentat o realitate în epocă, suscitând interesul oamenilor de cultură, atât la nivel teoretic, cât și practic. Păstrate în patrimoniul muzeal sau prezente în catalogul caselor de licitații, acestea beneficiază astăzi de un viu interes din partea colecționarilor și amatorilor, însă istoria lor rămâne încă insuficient cunoscută.

Text: Mădălina Manolache

Imagini:
1. Farfurie realizată de Camil Ressu pentru atelierul Troița. Lucrarea poate fi văzută în cadrul expoziției „Ceramica românească modernă din colecția Muzeului Dr. Nicolae Minovici” găzduită de Palatul Suțu între 23 ianuarie și 7 iunie.
2. Cortina de la Teatrul Național, astăzi pierdută în bombardamentele din 1944; sursa: T. Enescu, C. Ressu, 1958.

Surse:
Mircea Deac, Camil Ressu, E.S.P.L.A., București, 1956
Teodor Enescu, Camil Ressu, Editura Academiei Republicii Române, București, 1958

Recuperarea unei biografii artistice marginale din prima jumătate a secolului XX: Ion Țincu

Continuăm seria textelor dedicate personalităților mai puțin cunoscute ale artelor plastice românești din prima jumătate a secolului XX, recuperând biografia profesională a pictorului Ion Țincu.

Studiile la Școala de Belle Arte din București și afirmarea timpurie
Elev al Școlii de Belle Arte din București la secțiunea pictură, eforturile ale lui Ion Țincu au fost recunoscute prin acordarea unor Mențiuni onorabile pentru concursurile: Desen după natură (1894); Desen după figură antică, Pictură după natură, respectiv Compoziție (1896). În semestrul al doilea din anul 1896-97, tânărul era premiat cu încă o mențiune onorabilă pentru Concursul de pictură după natură, precum și cu o Medalie de bronz clasa a treia pentru Compoziție.
Tot în anul 1897, Țincu adera la gruparea inovatoare „Societatea Ileana”, expunând lucrarea „În casă” (cat. 142) la expoziția din 1898. În același an expunea în cadrul Expoziției operelor artiștilor în viață obținând Mențiunea onorabilă pentru lucrarea „În pădure”.

Între expoziții, profesorat și eforturile pentru elevarea condiției artistului plastic în România

Începând cu 1905, Țincu a expus cu regularitate în cadrul expozițiilor Cercului Artistic (anii 1910, 1912, 1931), fiind numit în 1929 președintele societății artistice. A mai fost prezent în cadrul Saloanelor Oficiale (1909, 1910, 1913, 1916) și Salonului Ateneului Român (1928, 1932). Totodată, el a fost membru al Societății generale a artiștilor din România (1908) pentru încurajarea artelor frumoase, precum și al Sindicatului Artelor Frumoase (1921).

În același timp, Ion Țincu și-a îndreptat activitatea către învățământ, ocupând de-a lungul timpului posturi de fiind profesor de desen la Slatina, Ploiești și în București, la Seminarul Central și Seminarul Monahal Cernica și a conceput caiete model de caligrafie pentru învățământul secundar (1929).

Totodată, pictorul a organizat numeroase expozițiile personale care s-au rărit după război (1914, 1915, 1916, 1922, 1923) sau în colaborare cu alți artiști (Alexandru Satmary în 1908, Sonia Roguska în 1911 etc.).

Creația sa, insuficient cunoscută la această dată din pricina lipsei de interes a istoricilor de artă, este caracterizată de o bogăție tematică remarcată încă de timpuriu de cronicari: peisaje rurale și urbane („Lunca din Mircești”, vederile din Parcul Carol I), tipuri etnice (rudari, țigănci), capete de expresie, interioare (de biserică, interioarele de la Văcărești, bucătăria și spălătoria deținuților), scene de gen („La țesut”), naturi moarte, nuduri, compoziții. Universul copilului l-a atras cu precădere în prima etapă a manifestării creatoare („Mama cu copilul”, „Maternitate”, „Cap de copil”, „Dormind”, „Plângând”).

Printre colecționarii operei sale s-au numărat ministrul de interne Vasile G. Mortzun, care reținea în 1915 câteva lucrări din expoziția personală, iar în 1925, C. Argetoianu achiziționa „Casa lui Alecsandri de la Mircești”.

Cronicarii au apreciat bogăția subiectelor, calitățile coloristice și munca serioasă depusă de artist, subliniind totodată caracterul modest al creației sale. Ceva mai tranșant, omul de litere Victor Ion Popa nota pe marginea unei expoziții din 1922: „E un foarte cuminte didacticism în bucățile sale corect desenate, corect colorate, corect armonizate, corect așezate în cadru, în sfârșit corect catalogate și prețuite. Unde o fi însă arta?”

Pictorul Ion Țincu s-a stins în vara anului 1932 la Sanatoriul Filantropia, fiind înhumat la Cimitirul Ghencea în asistența a numeroase personalități din viața artistică bucureșteană. În ciuda activității sale de profesor, plastician și promotor activ al artelor și condiției artistului modern la noi în țară, creația sa rămâne sub marca minorului, aproape necunoscută publicului larg.

În colecția doctorului Nicolae Minovici se păstrează o natură moartă cu trandafiri semnată de pictor. De o mare simplitate, lucrarea înfățișează un vas tradițional de lut, așezat central, plin cu trandafiri colorați, pe un fundal neutru, închis la culoare. Lângă acesta, un alt vas mai mic, albastru, echilibrează compoziția. Deși nu surprinde prin calități estetice, lucrarea aduce o notă optimistă.

Text: Mădălina Manolache
Imagini: 1. Ion Țincu, „Vas cu trandafiri”, ulei pe pânză, Muzeul N. Minovici; 2. Portretul artistului reprodus în Flacăra, Nr. 24, 1915

Bibliografie selectivă:
N., „Expoziția pictorului Țincu”, Minerva, Nr. 1926, 1914, p. 4
Alexandru Agnese, „Expoziția de pictură: Țincu”, Viitorul, Nr. 2287, 1914, p. 3
Fulmen, „Vernisajul expoziţiei I. Ţincu”, Adevărul, Nr. 10054, 1915, p. 4
N., „Deschiderea expoziției pictorului Țincu”, Minerva, Nr. 2591, 1916, p. 3
Victor Ion Popa, „Cronica artistică”, Sburătorul literar, Nr. 25, 1922, p. 605
„Pictorul Ioan Ţincu”, Universul, 1 iunie 1932, p. 5