Avocat Mihai Valentin Neagu

Despre deschiderea Olimpiadei fără ură și fără părtinire. Spectacolul a fost frumos, interesant, tonic, atipic față de rigoarea și rigiditatea deschiderii olimpiadelor anterioare. Cu excepția episodului, jenant spun eu, al alegoriei dionisiace pe care unii au văzut-o ca pe o parodie a picturii lui Da Vinci, ”Cina cea de taină”, reproducerea unui moment de cotitură în dogma creștină și săvârșirea unei taine de temelie a bisericilor creștine: euharistia.
Deci un simbol cu care nu te joci fără riscul de a leza anumite sentimente. În alegoria de la deschiderea Olimpiadei, Iisus părea a fi întruchipat de o doamnă care posibil să fi venit direct de la minunea biblică de la Bethsaida, unde ar fi consumat toate porțiile destinate celor 5000 de flămânzi, după minunea făcută de Iisus prin înmulțirea celor 5 pâini și doi pești. O influensăriță LGBTQ bine revărsată peste albie, pe care nu e bine să o trimiți în Somalia sau Etiopia să țină lecții despre cumpătare. Alături de ea tot felul de personaje alegorice imitând zeități olimpiene în momente de desfrâu, întruchipate de membri ai aceleiași comunități cu doamna respectivă. Și de aici scandalul.
Prima instituție care a protestat a fost tocmai Biserica Catolică Franceză care a condamnat alegoria pentru că a parodiat ”Cina cea de taină”. Ulterior, s-au raliat protestului majoritatea bisericilor creștine din întreaga lume considerând acea parodie o blasfemie și o ofensa adusă creștinătății.
În prima zi după eveniment, organizatorii au tăcut mâlc, lăsând propria mașină de propagandă să se ocupe de gestionarea scandalului. Mașină care, este formată din ziariști și influenceri, cu o vastă cultură formată pe youtube și instagram, și care au pus ultima dată mâna pe o carte când jucau poker sau șeptic. Aceștia au explicat că că alegoria incriminată nu era inspirată din pictura ”Cina cea de taină” a lui Da Vinci, ci de pictura ”Ospățul zeilor” a pictorului olandez Jan van Bijlert, trăitor prin secolele 16-17, discipol al lui Caravaggio. Și că Jan van Bijlert nu și-ar fi permis în acea perioadă să parodieze vreun simbol al creștinătății pentru că ”l-ar fi linșat Inchiziția”. De aici avem primele fracturi logico-intelectuale ale presei de cultură precară.
1. Jan van Bijlert era olandez, și a trăit în perioada în care Olanda a îmbrățișat, în imensă majoritate, curentul calvinist și cultele care s-au desprins din acesta. Calvinismul fiind născut ca o opoziție furibundă la tot ce însemna Biserica Catolică, simbolurile acesteia și autoritatea papală. Opoziția s-a manifestat și prin parodierea unor simboluri creștine, cm ar fi Ospățul zeilor, al lui Jan van Bijlert, parodie la Cina cea de taina a lui Da Vinci, de o manieră cvasi-vulgară la nivel de simbolism. Nu o spun eu, o spun critici și teozofi. Jan van Bijlert fiind calvin. Iar alegația cu privire la Inchiziție, este una de gâgă, lasată de persoane care nu au citit mai mult decât etichetele cu prețuri de rafturile supermarketurilor. Inchiziția, instituție detestabilă de altfel, a fost un fel de poliție clericală a bisericii catolice. Apărută în secolul XII în Franța, și=a extins influența în Italia, Spania, Portugalia și ulterior prin coloniile acestor state ajungând în Africa și pe continentul american. Nu a funcționat niciodată în Olanda, în perioada calvină, pe motivul că olandezilor li se rupea în 14 de Inchiziție. Nu se supuneau Papei. Iar expresia potrivit căreia ”l-ar fi linșat Inchiziția” pe Jan van Bijlert este o expresie a lipsei crase de cultură. Linșajul, ca formă de pedeapsă, a apărut în secolul XVIII în Statele Unite. Promovat de judecătorul Charles Lynch, din Virginia, linșajul consta în executarea prin spânzurare, fără judecată, la cererea mulțimii, a fidelilor Imperiului Britanic în timpul Revoluției Americane. Formă de pedeapsă pe care inchiziția nu avea cm să o practice cu câteva secole în urmă. Lynch nici măcar nu era născut. Deci altă chiflă...
Sătul de apărătorii săi care i-au produs mai multe deservicii decât cele produse de dușmani, directorul artistic al spectacolului de deschidere a Olimpiadei de la Paris, Thomas Joly, iese public duminică seara și își cere scuze afirmând că nu a fost înțeles și că nu a dorit să jignească sentimentele niciunei comunități religioase, cu atât mai puțin a comunității creștine. Că gestul lui era unul simbolic, și că a vrut să simbolizeze bucuria zeilor olimpieni care se bucurau de olimpiade. Scârț. În afară de analogia de nume, Ospățul zeilor nu avea nicio legătură cu Olimpiada. Cum probabil nici Thomas Joly nu are vreo legătură cu creștinismul, el fiind născut și crescut în Normandia, zonă a Franței în care există o largă comunitate calvină, adversară a creștinismului. Dar, probabil, sunt doar coincidențe.

Deci am rezolvat-o și cu alegerile locale la Capitala. PSD și PNL au abandonat înainte de a începe cursa electorală. Cu Cătălin Cârstoiu, candidat la Primăria Capitalei, îi garantează practic realegerea lui Nicușor Dan. Cârstoiu probabil este un bun profesionist în domeniul medical, un tip respectabil în societate, dar provine din aceeași funcție ca a lui Sorin Oprescu, manager al Spitalului Universitar (Municipal) București. În plus, este finul penibilului Traian Băsescu. La o confruntare cu Nicuțor Dan, ar fi suficient să fie întrebat dacă ”V-ați cumpărat, deja, casă în GreciaȚ, și scade instantaneu 15 procente. La fel și la sectorul 5. Candidatul wannabe al coaliției dream-team, PNL-PSD, este Rareș Hopincă. Poate că este un fin intelectual și un bun profesionist. City manager al sectorului 5, prefect al Capitalei, dar fără nicio șansă în fața rudimentarului Cristian Popescu Piedone. Ultimul, mestecând mici sau gogoși luate fără bani de la chioșcar, îl va spulbera la urne cu votul cercului literar și al clubului suprarealist din Ferentari-Rahova. În cabina de vot, principala întrebare va fi ”Who the f**k is Rareș”, și rezultatul va fi clar. PSD dovedește, încă o dată că la nivel de resurse umane cu rezultate în administrația locală și centrală stă bine. Dar la nivel de marketing politic, la nivel de consilieri, și-i alege pe cei mai scumpi, dar și pe cei mai proști. În București, rămânem cm s-a stabilit.

Despre teatru și nu numai. Iar un text lunguț, dar drăguț.
Mă știți. Sunt un fin intelectual care am o apetență deosebită pentru actul cultural. Mai ales când acesta este în registrul progresist modern. Nu cu multe zile în urmă, MILFa din dotare mă anunță că a luat bilete la teatru. La sala-restaurant de la Palatul Bragadiru. Lângă noi. De abia ieșim din bloc, ne împiedicăm de treaptă și dăm cu capul în ușa Palatului. Puteam să refuz? Nu puteam. Sunt o persoană cu nevoi speciale și de aceea trebuie să îmi satisfac anumite cerințe. O ciorbă caldă, și multe alte acțiuni și apendice calde la care nu aș mai fi ajuns până la Revelionul 2026-2027 dacă aș fi spus NU. Așa că m-am declarat fiert pe cultură și am acceptam invitația-somație de a merge la teatru. La Godot. La Palatul Bragadirul. Sală restaurant. Piesa, ”(Exit) Și atunci am plecat”.. De Lauren Gunderson. O scriitoare americană de care am auzit citind recenziile de după spectacol. M-a tentat distribuția. Am fost încântat de prezența Oanei Moșneagu și mai ales de prezența lui Denis Hanganu. Ultimul, un actor din tânăra generație, căruia îi prevăd un viitor strălucit, dacă va reuși să deschidă ușile potrivite și să aibă parte de un impresariat care să fie conștient de valoarea lui. So, ieșim din bloc, ne salutăm cu vecinul, Patriarhul Dany, și purcedem către teatru. La intrare suntem îndrumați către masa 6, situată în primul rând, pentru că, nu-i așa, ”valoarea mea-valoarea mea” după cm spunea acel clasic în viață, Vali Vijelie. Până să înceapă piesa vine un chelner, manierat, stilat, nimic de reproșat, cu un meniu pentru o sumară consumație înainte de actul cultural. Prețurile, de Lido, acel Lido de pe Champ Elisees din Paris. Bauturi și platouri de brânzeturi și mezeluri crud uscate. Mă știți că le am cu matematica, așa că, la un calcul simplu, între RCA-urile la cele patru mașini și un platou de haleală la teatru, am ales câteva doze de whisky Glenfiddich, de 12 ani, ca să meargă ca uns actul cultural. Piesa în sine, sub bagheta regizorului Laurențiu Rusescu, se vrea un manifest cultural împotriva violenței domestice, Dar, acest manifest nu poate face rabat de la curentul modernist-progresist care impune, cu anasâna, prezența unei reprezentări a curentul gay: o lesbiana wannabe și un homosexual trans, cu valențe feminine. Oana Moșneagu este femeia abuzată, casnică, objectificată de tiranul interpretat de Denis Hanganu, un nemernic care, pe lângă faptul că este un bețiv violent, mai este și vânător și consumator de carne. Victima, soția abuzată, se hotărăște să iasă din acest mariaj toxic, cu ajutorul prietenilor săi, stripteuza Măriuca, care o iubește în tăcere, și homosexualul travestit Simon. Drept pentru care sotia abuzată ii f_te o tigaie in cap sotului abuzator, îl leaga de un scaun, și îi pregăstește sfârșitul de o manieră sadică. Apoi piesa se derulează ca o replică la shakespiriana Hamlet, prin flash-back-uri succesive asupra relațiilor de cuplu, anterioare episodului cu tigaia. 5 acte, și tot atâtea amintiri anterioare. În final, nemernicul abuzator, mâncător de carne și vânător, este lăsat pradă urșilor, acoperit cu carne de căprioară si miere. Să moară sfâșiat de fiarele pădurii pentru că el este un abuzator, care este. The end... Ca o concluzie, nu am nimic împotriva curentului modernist din dramaturgie. Dar, să vii să imi spui că un abuzator erotico-fizico-sentimental trebuie ucis în chinuri, mie, ca jurist, mi se pare ușor exagerat. Cum exagerată mi s-a părut și remarca unuia dintre actori care a precizat că cei care urmăresc Antena 3 și România TV ar fi de o condiție subumana. De ce nu a menționat și Digi și Realitatea TV, doar regizorul Laurențiu Rusescu poate să ne spună. Prestațiile actorilor, fără reproș. Și-au jucat rolurile, bine, dar în maniera proastă dictată de regie. O piesă care putea fi bună, dacă nu ar fi fost lamentabil regizată. Dacă recomand, sau nu, depinde de fiecare. Poate că nu sunt în publicul țintă, cm a spus fiica mea Luana. Dar spectacolul mi s-a părut fals, forțat dus către politicall correctness, și de aici s-a rupt filmul. Dacă voi mai reveni la Godot? Cu siguranță că DA. Până la urmă, nu poți să apreciezi calitatea și mesajul unui spectacol, până nu faci parte din el, ca spectator.