Doina Lavric-Parghel

Povestea, acum câțiva ani,
Gen.Dr.Emil Ciobanu:
"Avea bunicu o carte veche, un ceaslov legat în piele. Filele erau subțiri și tare uzate, din cauza vechimii și a proastei folosiri. Intre ele, bunicu așezase alte foi de hârtie, subțiri tare și acelea, și mă învățase să răsfoiesc cartea cu mare grijă, desprinzând cele două file cu ajutorul unui cuțitaș special. Și cuțitașul, și cartea erau ținute într-o lădiță de fier (în caz de foc ori altă calamitate, cartea să reziste), iar lădița de fier era și ea pusă într-alta mai mare, din lemn. Uneori, când veneam de la școală, spre seară, bunicu îmi dădea cheia în mare secret, iar eu urcam în pod și citeam:

-Dacă mai este cartea? Nu, nu mai este.
Bunicu a avut trei copii, pe mama și încă doi băieți. Unul a murit în război, iar celălalt era tare bețiv. S-a însurat și și-a luat nevastă deopotrivă cu el, i-a ținut bunicu-n spate toată viața.
Era de-acuma bunicu bătrân tare, nu mai putea urca în pod și într-o zi îmi dă el mie cheia și mă roagă să urc să văd dacă mai este acolo lada cu cartea lui. Nu mai era acolo, dar eu i-am spus da, bunicule, mai este cartea. Și scândurile? Sunt și scândurile, i-am răspuns.
Tăiase bunicu, încă de când era tânăr, niște scânduri groase, din stejar, și le urcase în pod, să se usuce bine, să fie de sicriu, pentru el și pentru bunica. Lada era ascunsă după scânduri, tocmai în capătul podului, o fi găsit-o fecior-su când a furat scândurile, să le vândă. Cum o fi reușit să dea scândurile jos din pod, eu nu știu. Casa era înaltă, l-o fi ajutat cineva să le dea jos..."

De-ar avea dorul putere...