Teorie Muzicala

Acordurile diatonice nu sunt egale. Au roluri. Și rolurile astea au nume.
Funcția tonică (treapta I): stabilitate, acasă, punct de plecare și de sosire. Muzica poate începe și se poate termina aici fără să datoreze nimic nimănui.
Funcția dominantă (treapta V, și VII): tensiune maximă, atracție spre tonică. Acordul de pe treapta V conține tritolul... știi deja ce face tritolul.
Funcția subdominantă (treptele II, IV, VI): teritoriu intermediar. Nici acasă, nici în criză. Pregătesc dominanta sau se întorc direct la tonică.
Orice progresie de acorduri, oricât de complicată ar părea, face în esență același lucru: pleacă din stabilitate, trece prin tensiune, revine. Tonică, subdominantă, dominantă, tonică. Cinematograful a vândut miliarde de bilete pe structura asta.
Progresiile celebre, cele pe care le recunoști în trei secunde din orice gen muzical, nu sunt găselnițe ale cuiva inspirat într-o după-amiază. Sunt aplicații ale acelorași funcții armonice, rearanjate cu mai mult sau mai puțin tupeu.
Poți compune o piesă fără să știi nimic din toate astea. Mulți o fac. Dar dacă vrei să înțelegi de ce funcționează ce funcționează... funcțiile armonice sunt primul loc unde te uiți.
În postarea următoare vorbim despre inversiunile acordurilor.

Până acum ai văzut regulile. Acum le aplicăm pe sunete concrete.
Luăm Do ca sunet de pornire și construim intervale cu calități diferite.
Cvarta justă: Do – Fa (5 semitonuri)
Cvarta mărită: Do – Fa diez (6 semitonuri) – același număr de trepte, un semiton în plus
Cvinta justă: Do – Sol (7 semitonuri)
Cvinta micșorată: Do – Sol bemol (6 semitonuri) – același număr de trepte, un semiton în minus
Observi că Do – Fa diez și Do – Sol bemol conțin amândouă 6 semitonuri. Sună identic, dar se numesc diferit: unul este cvartă mărită, celălalt este cvintă micșorată. Același sunet, două identități. Acest fenomen se numește enarmonism.
Terța mare: Do – Mi (4 semitonuri)
Terța mică: Do – Mi bemol (3 semitonuri)
Terța mărită: Do – Mi diez (5 semitonuri)
Observi din nou: Do – Mi diez și Do – Fa sunt enarmonice. Sună la fel, dar Do – Mi diez este terță mărită, iar Do – Fa este cvartă justă.
Concluzia practică: numărul de semitonuri nu este suficient ca să identifici un interval. Contează și cm este notat. Doi semitonuri pot reprezenta intervale complet diferite, în funcție de context.
În postarea următoare vedem cm inversăm un interval și ce se întâmplă cu calitatea lui.

Înainte să vorbim despre toate calitățile intervalelor, trebuie să știi cm arată gama din interior.

Gama Do major are 7 trepte. Dar distanța dintre ele nu este uniformă.
Așa arată structura în semitonuri:

Do - Re 2 semitonuri
Re - Mi 2 semitonuri
Mi - Fa 1 semiton - pas mic
Fa - Sol 2 semitonuri
Sol - La 2 semitonuri
La - Si 2 semitonuri
Si - Do 1 semiton - pas mic

Modelul este:
2 – 2 – 1 – 2 – 2 – 2 – 1
(Modelul ăsta face gama să sune așa cm sună).
Acum poți număra semitonurile oricărui interval din gama Do major:
Interval - Sunete - Semitonuri
Secundă Do-Re 2
Terță Do-Mi 4
Cvartă Do-Fa 5
Cvintă Do-Sol 7
Sextă Do-La 9
Septimă Do-Si 11
Octavă Do-Do 12

Intervalele construite pe treapta 1 a gamei majore sunt intervalele de referință. Ele au (fiecare) o calitate standard, mare sau justă, despre care vom vorbi în postarea următoare.

Deocamdată reține un singur lucru:

Numărul de trepte îți spune numele intervalului. Numărul de semitonuri îți spune exact cât de mare este.

Le pui pe amândouă la un loc ?! Atunci știi cu ce ai de-a face.