Psiholog Raluca Zlatanov

Cum ne sabotam? Ce justificari gaseste mintea noastra atunci cand :
- stam intr- o situatie deranjanta, dar ne infricoseaza sa facem ceva diferit si sa iesim de acolo;
- cand disconfortul psihic/ emotional/ fizic uneori e atat de mare incat confortul familiaritatii incepe sa paleasca;
- cand apar mugurii curajului si a increderii ca meriti mai mult, ca nu mai "trebuie" sa suporti;
- cand e necesar sa schimbam ceva in viata noastra, sa incheiem o relatie personala/ amicala/ profesionala etc.
Poti observa ce vrei sa schimbi la tine si sa urmaresti ce zice mintea ca justificari, lucru care te-a facut sa nu schimbi pana acum?

Cum ne sabotam? Mecanismele de aparare ale Modulului de supraviwtuire au ca scop sa ne protejeze si sa ne tina in viata. De aceea tot ce e necunoscut, nefamiliar este percep...

Capitolul oameni si puterea lor
Pare ca de obicei ne fortam limitele atunci cand suntem disperati. Astfel intelegem de ce evoluam in suferinta...
Cand VREI CEVA cu adevarat!!

"Doug Lindsay avea 21 de ani când lumea lui s-a prăbușit. În chiar prima zi a ultimului an de universitate, unde studia biochimie, s-a întors acasă și a căzut brusc la pământ, ca secerat.

Se întâmpla în 1999. Curând, simptomele sale au devenit tot mai severe și aparent incurabile. Inima îi bătea accelerat, era permanent copleșit de slăbiciune și amețeli. Lindsay nu putea parcurge mai mult de 15 metri și nu reușea să stea în picioare mai mult de câteva minute.

Următorii 11 ani i-a petrecut imobilizat la pat, încercând cu disperare să dezlege misterul bolii sale enigmatice. Medicii ridicau neputincioși din umeri. Nicio procedură nu dădea rezultate. În cele din urmă, Lindsay a înțeles: dacă voia să-și recapete viața, trebuia să lupte singur pentru ea.

Ceea ce a urmat a uimit întreaga lume medicală.

Boala lui Lindsay părea să fie moștenită. Când el avea doar 18 luni, mama lui era atât de slăbită încât nu mai putea să-l țină în brațe. La vârsta de patru ani a copilului, ea nu mai putea nici măcar să meargă.

Și-a petrecut întreaga viață țintuită la pat. Medicii nu au reușit niciodată să stabilească un diagnostic clar. Un singur lucru părea sigur: afecțiunea avea într-un fel legătură cu glanda tiroidă.

Aceeași suferință a lovit-o și pe mătușa lui Lindsay, care ajunsese atât de slăbită încât nu mai era capabilă nici măcar să-și lege singură șireturile.

Hotărât să găsească răspunsuri, Lindsay s-a cufundat cu pasiune în literatura medicală. A consultat specialiști în endocrinologie, neurologie și medicină internă. Când unul dintre medici a rămas fără idei, l-a trimis la un psihiatru.

Atunci Lindsay a înțeles definitiv că va trebui să-și rezolve problema pe cont propriu.

Încă din perioada colegiului găsise, aruncat de cineva, un tratat de endocrinologie de 2200 de pagini, sperând să descopere ce nu era în regulă cu mama sa. Acolo a dat peste un paragraf important care menționa că tulburările glandelor suprarenale pot imita afecțiunile tiroidei. A tras concluzia că problema se află tocmai la nivelul suprarenalelor — glande situate deasupra rinichilor, de o parte și de alta a cavității abdominale.

Studiind numeroase manuale medicale, Lindsay a formulat ipoteza că ar putea exista o întreagă clasă de afecțiuni ale sistemului nervos autonom care scapă categoriilor obișnuite cunoscute majorității endocrinologilor și neurologilor. Și-a cumpărat un computer, a obținut sprijinul unui cercetător și s-a apucat de lucru. În cele din urmă, a diagnosticat o boală în a cărei existență medicii nici măcar nu credeau.

Și-a prezentat descoperirile la o conferință științifică, provocând o adevărată senzație în cercurile medicale.

Problema era că numeroase analize și investigații nu reușeau să evidențieze nicio anomalie în organismul său. Lindsay a început să bănuiască faptul că în suprarenalele sale exista ceva care producea efectele unei tumori, fără a fi însă o tumoră propriu-zisă.

În 2006, o investigație a arătat că suprarenalele sale „străluceau intens”, povestește Lindsay. Această anomalie se potrivea perfect cu noua sa teorie.

În cele din urmă, și-a stabilit singur diagnosticul: hiperplazie medulară suprarenală bilaterală.

Pe scurt, acest lucru înseamnă că medula — partea internă a glandelor suprarenale — se mărise excesiv și ajunsese să se comporte ca o tumoră. Suprarenalele lui Lindsay produceau o cantitate excesivă de adrenalină.

Experții priveau diagnosticul cu scepticism. Totuși, medicul care îl sprijinea și-a pus în joc reputația solidă, iar opinia lui a fost luată în considerare. În literatura medicală, Lindsay găsise doar 32 de cazuri documentate de hiperplazie medulară suprarenală bilaterală.

El a ajuns la o soluție simplă: dacă medula suprarenalelor sale ar fi îndepărtată (asemănător cu tăierea unui ou fiert tare pentru a scoate gălbenușul), starea lui s-ar îmbunătăți.

Pentru aceasta a fost nevoit să conceapă propria intervenție chirurgicală. A redactat un raport de 363 de pagini în care propunea prima medullectomie suprarenală din istorie — o operație prin care se îndepărtează medula glandelor suprarenale.

În următoarele 18 luni a căutat un chirurg dispus să accepte această intervenție. În septembrie 2010, Lindsay a fost operat, iar chirurgul a reușit să îndepărteze medula uneia dintre suprarenalele sale.

După doar trei săptămâni, Lindsay putea deja să stea pe un scaun până la trei ore consecutiv. Până la Crăciun, reușea să meargă un kilometru și jumătate, lăsând scaunul cu rotile acasă.

Totuși, recuperarea a fost lentă. În 2012, a suferit o intervenție similară asupra celei de-a doua suprarenale.

Un an mai târziu, a zburat împreună cu prietenii săi în Bahamas. Până atunci nu văzuse niciodată oceanul.

La începutul anului 2014, Lindsay a renunțat la majoritatea medicamentelor de susținere de care depinsese timp de 11 ani.

Doug Lindsay a realizat ceva aproape incredibil: s-a salvat singur. Din nefericire, nu a mai putut să-și salveze mama — ea era deja prea slăbită pentru a suporta o operație și a murit în 2016.

Șaisprezece ani mai târziu, Doug Lindsay și-a încheiat în sfârșit studiile universitare, obținând o diplomă în biologie.

Astăzi are 41 de ani. Ține prelegeri, se ocupă de cercetare biomedicală și se bucură de o stare excelentă de sănătate. Iar cel mai important lucru: nu și-a pierdut niciodată credința în sine și în potențialul extraordinar al ființei umane.

⚠️ Această relatare descrie un caz clinic rar și experiența personală a unui individ. Nu reprezintă o recomandare medicală. Orice problemă legată de sănătate necesită consultarea unor medici calificați. Autodiagnosticarea și automedicația pot fi periculoase."

Am fost invatati sa ne credem mai presus de animale...

În vara anului 2018, o femelă de orcă din populația sudică rezidentă a Pacificului de Nord-Vest, cunoscută sub codul J35 și poreclită Tahlequah, a impresionat o lume întreagă. După ce și-a pierdut puiul la scurt timp după naștere, ea a continuat să-l poarte pe cap și pe spate timp de 17 zile, înotând peste 1.600 de kilometri prin apele dintre statul Washington și Columbia Britanică.

Comportamentul a fost observat și documentat de cercetători și organizații precum Center for Whale Research, care monitorizează îndeaproape această populație de orci. Specialiștii au numit gestul un „tour of grief” – un maraton al durerii – deoarece Tahlequah revenea constant la corpul puiului ori de câte ori acesta aluneca în apă.

Orcile sunt mamifere marine extrem de inteligente, cu structuri sociale complexe, organizate în grupuri familiale stabile conduse de femele. Ele comunică prin sunete distincte, cooperează la vânătoare și mențin legături care pot dura întreaga viață. Pierderea unui pui reprezintă un eveniment rar și profund, iar reacția lui Tahlequah a oferit o dovadă vizibilă a atașamentului matern puternic.

Deși este dificil de demonstrat științific „doliul” în termeni umani, tot mai multe studii arată că cetaceele manifestă comportamente asociate cu suferința: rămân lângă membrii decedați ai grupului, își modifică vocalizările și își reduc activitatea. Povestea lui Tahlequah a devenit un simbol al empatiei din lumea animală și un memento al fragilității acestei populații aflate în pericol.

Astfel, „maratonul de durere” al unei mame orcă nu a fost doar un episod emoționant, ci și o lecție despre inteligența, legăturile sociale și profunzimea emoțională a acestor impresionante creaturi ale oceanului.

" Nici un om nu este liber daca nu este propriul sau stapan" ( Epictet)
Cine te conducrle? Nu e vb, oameni faini, despre sefi e vorba despre mintea noastra care umbla pe unde e invatata, la ganduri aiurea si emotii negative, ne face sa actionam nu tocmai in avantajul nostru stand in relatii/ situatii stresante.
Hai sa fim putin atenti ce gandesc si unde se duce mintea noastra si sa ne amintim ca noi suntem la carma, nu ea! Ca putem spune STOP gandurilor care nu ne fac bine si sa ALEGEM alte ganduri.
Sa aveti o zi minunata..la carma!!

Pt parinti si nu numai...

O lume minunat creata.in OM.
Astazi am.aflat ca daca intervenim in primii 2 ani cu un tratament corespunzator de atasament, la copiii cu AUTISM EXISTA o recuperare chiar o scoatere a copilului de sub acest diagnostic.
Plasticitatea CREIERULUI e minunata!
NASTEREA PSIHOLOGICA A COPILULUI SE TERMINA LA 2 ANI, TIMP IN CARE SE POATE INTERVENI.
Exista 2 clinici in lume care pot diagnostica ptecoce autismul.si interveni:
- o clinica in Israel
- una in Piatra Neamt
https://www.mifne.ro/

E minunat atunci cand ne pasa!!!

MIFNE Romania Mifne România, diagnostic precoce, tratament intensiv, terapie de familie