Festivalul INDIE IPIFF

PANORAMA LOGO
RECOMANDĂRILE PANORAMA
Șase filme românești de neratat, în loc de Oscaruri: de la revenge p**n la traume comuniste și drame de familie
Computer Hope Guy
Imagine din filmul „Babardeală cu bucluc sau p**no balamuc”, de Radu Jude. Foto: Profimedia
Panorama
01 martie 2025

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici



„Îmi plac foarte mult filmele românești”, a spus faimosul regizor Martin Scorsese recent, în cadrul unei discuții avute la festivalul TCM Classic Film. Scorsese a și dat câteva exemple de regizori români pe care îi admiră, cm ar fi Radu Jude, Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu.

Videoclipul cu Scorsese a făcut înconjurul internetului românesc și a confirmat încă o dată importanța cinematografiei românești la nivel mondial, o industrie care e în continuă dezvoltare și care a făcut în ultimii ani și un pas important în ceea ce privește filmele comerciale pe plan local.

Însă, succesul filmelor de artă românești, reconfirmat și la începutul acestui an de premiul primit de Radu Jude la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, pentru noul său film Kontinental ’25, este cel care a sedimentat imaginea bună pe care cinematografia românească o are în lume.

Tot mai multe filme românești de calitate se găsesc online, așa că în continuare vei găsi șase pelicule românești de neratat, pe care le poți vedea acasă. E o selecție care arată gama largă de teme abordate de regizorii români, de la revenge p**n și puterea mass-media, relația complicată tată-fiu sau ororile din lagărele comuniste.

Babardeală cu bucluc sau p**no balamuc (Radu Jude, Netflix)
E genul de film care te lovește direct în față și nu-ți dă timp să respiri. Fix la ce te-ai aștepta dacă ești familiar cu stilul lui Radu Jude, regizorul filmului.

Premisa pleacă de la una dintre problemele cele mai actuale ale societății: s*x tape-urile ajunse accidental (sau nu) publice.

O profesoară ajunge în mijlocul unui scandal, după ce un videoclip intim cu ea apare online. Dar, Radu Jude nu spune povestea asta în mod clasic, ci o împachetează într-un haos controlat, unde realitatea e surprinsă exact așa cm e – absurdă, obositoare, dar și extrem de amuzantă.

Filmul se plimbă printr-un București haotic și aduce în fața ta un melanj specific despre societate, educație și moralitate, iar la final, te lasă cu o scenă care îți testează răbdarea și îți zguduie orice urmă de convingeri rigide.

De ce merită să-l vezi? Pentru că e imprevizibil, amuzant și enervant în cel mai bun sens posibil. Te face să te uiți în jur și să-ți dai seama cât de ridicol e tot ce se întâmplă zilnic, dar fără să te ia de sus. E un rollercoaster – te face să râzi, să dai ochii peste cap și să te enervezi în doar 90 de minute. Poate că nu e pentru toată lumea (uneori Jude nu e), dar dacă te prinde, nu o să regreți că te-ai uitat. (Vlad Dumitrescu)

Acasă la tata (Andrei Cohn, YouTube)
Urmele comunismului, cu tot cu viața predictibilă, anostă și atent dictată de stat, încă păstrează împământenită în România prezentului ideea că, odată plecat de acasă, trebuie să-ți faci un rost în viață, să te așezi la casa ta. Sau, altfel spus, să bifezi tot ce consideră părinții tăi sau apropiații că ar fi moment de laudă pentru ei, în ochii rudelor sau ai vecinilor.

Numai că „viața e complicată și are multe aspecte”, ca să citez una dintre replicile celebre din „Filantropica” lui Nae Caranfil.

Multe aspecte, nu neapărat complexe, are și viața lui Robert (Alexandru Papadopol), personajul central din „Acasă la tata”, un scriitor/poet care decide să-și viziteze tatăl (Florin Zamfirescu), pentru prima dată în cei trei ani trecuți după moartea mamei sale. Îl găsește pe acesta alături de altă femeie, perorând despre scriitori și poeți (mari și mici), cărora nu le neagă meritul, dar susține că „a trăit foarte bine” și fără să-i citească.

De aici încolo, filmul surprinde 24 de ore din viața lui Robert, care, sătul de discuțiile contradictorii cu tatăl său, merge la cârciuma din sat, unde se întâlnește cu un vechi prieten (Petrică – jucat de Andi Vasluianu), dar și cu fosta iubită din liceu – Paula (Ioana Flora).

De aici încolo, urmează niște ore lungi în care sentimentul de ratare transpiră prin porii tuturor, iar raporturile de putere conversaționale se schimbă pas cu pas (sau, mai bine zis, pahar după pahar).

Cum se lasă seara, discuțiile se mută în casa lui Petrică (care locuiește, de fapt, alături de soție și de copii, în gospodăria socrilor). Acolo, la un moment dat, toată bula frustrărilor acumulate de-a lungul anilor, și de-o parte, și de alta, e spartă de un discurs furibund al soției lui Petrică (Mirela Oprișor).

„Acasă la tata” ne pune în față, de fapt, toate straturile emoționale și psihologice pe care oamenii și le tot adaugă de-a lungul vieții, pentru ca nu cumva ceilalți să creadă, sub o formă sau alta, că și-au ratat viața, indiferent de ce ar putea însemna asta.

Și ne arată că, cel mai probabil, unii și-au ratat-o tocmai că au căutat mereu validarea în ochii altora. Iar acești ochi nu au avut niciodată așteptări similare, ci diferite, de la caz la caz.

„Acasă la tata” e debutul în lungmetraj al regizorului Andrei Cohn, iar scenariul e scris de Mimi Brănescu, cel care semnează și piesa de teatru omonimă. De văzut pe YouTube. (Ciprian Ioana)

Carbon (Ion Borș, Film.md)
Ne îndreptăm atenția pentru un moment și către cinematografia de peste Prut, iar dacă aveți nevoie să faceți un pic de haz de necaz, „Carbon” are rețeta perfectă. Suntem la începutul anilor ‘90, într-un sat din Republica Moldova, unde un tânăr tractorist dornic să scape de viața pe ogor își pune în minte să se înroleze și să lupte în războiul din Transnistria, convins că la întoarcerea de pe front va primi un apartament în capitală.

Plecat de-acasă pentru a-și pune planul în aplicare, dă peste o mașină incendiată și un cadavru carbonizat. Cum nu știe ce-i de făcut, dar învățătura creștină îi dă ghes să nu treacă mai departe nepăsător, eroul nostru, Dima, se găsește prins într-o călătorie neobișnuită cu Vasea, un veteran al războiului din Afganistan, care-i devine mentor ursuz și un soi de părinte spiritual.

De aici începe un periplu tragicomic, care-i plimbă pe cei doi protagoniști și defunctul necunoscut prin ograda diverselor autorități locale, prin corupție, birocrație și dezinteres, în speranța că vor afla identitatea cadavrului și-i vor putea oferi un sfârșit mai demn.

Dialogurile sunt naturale, actorii joacă excelent, iar umorul sec se potrivește mănușă situațiilor. În spatele ironiei și absurdului, se simte însă o tristețe profundă – o poveste despre oameni prinși între trecut și un viitor incert, despre o societate în căutare de identitate.

„Carbon” a rulat în cinematografele din România în 2023, iar acum poate fi văzut online după ce plătiți un bilet în valoare de 5 euro. (Alexandra Albu)

Balanța (Lucian Pintilie, Netflix)
Au trecut peste 30 de ani de când a apărut, dar filmul cu care Lucian Pintilie zguduia cinema-ul românesc, în primii ani de după Revoluție, a rămas la fel de actual. E greu să povestești stilul acesta de film, pentru că magia lui Pintilie consta în a crea personaje adesea carnavalești, pe un fundal social care spunea mai multe decât firul narativ în sine. E dramă și e comedie în același timp. La vremea lui, a ajuns la Cannes, în afara competiției, alături de legendarul „Reservoir Dogs” al lui Quentin Tarantino.

Acțiunea se petrece în ultimele zile ale regimului comunist în România, iar tensiunea aceasta socială crește odată cu relația personajelor principale. Nărăvașa Nela este fiică din familie de securiști, nu-și suportă familia, deși își idolatriza tatăl, și vrea să scape de trecut refugiindu-se ca profesoară într-un orășel minier de provincie, gen Copșa Mică. Mereu isterică, mereu în pragul crizelor de nervi, e jucată cumva natural de Maia Morgenstern, o veritabilă drama queen în orice rol.

Chirurgul Mitică profesează în orășelul respectiv, iar Răzvan Vasilescu e exact ce trebuie pentru acest personaj care sare de la glumă la bătaie în câteva secunde. Cei doi sunt „suflete pereche”, la fel de rebeli contra sistemului comunist, înțesat de Securitate și de lingăi de serviciu. Nu tac, nu se supun, sunt gata să se lupte mereu pe orice bucățică ce le contravine principiilor, chiar dacă asta înseamnă propria decădere profesională și materială. Pe măsură ce lupta lor crește, simți cm se coace și Revoluția.

De ce e încă filmul actual? Pentru că și acum, după 35 de ani de la Revoluție, trăim tot într-o țară unde instituțiile abia funcționează, unde totul merge la mica înțelegere și mărunta corupție (când nu e mare), unde securistul, polițistul și popa sunt pilonii societății – nu trece nimic de ei și fără voia lor. Unde oamenii se complac și unde cei care ridică vocea sau capul să arate ce nu merge nu sunt bine văzuți.

Soarta României, viitorul Nelei și al lui Mitică se întrepătrund. Trecutul comunist și cel al Nelei, condensat în cenușa tatălui ei mort, pe care o cară într-o cutie de nes, trebuie să rămână în urmă, iar viitorul bagă capul pe ușă în scena de final, sub un imens stejar unde cei doi discută despre cm ar fi să aibă un copil.

Cum va fi acest „viitor”? „Păi, din noi doi nu poate ieși decât ori un tâmpit, ori un geniu”, îi spune doctorul profesoarei de franceză. 35 de ani mai târziu, situația nu e încă decisă pentru România. (Andrei Luca Popescu)

Între chin și amin (Toma Enache, Max)
„Acesta este scenariul, varianta finală. Am pus acolo adevărurile pe care mi le-ați spus dumneavoastră și ceilalți supraviețuitori”, îi spune, în scena introductivă, regizorul lui Octavian Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. „Dar la ce bun?”, întreabă Bjoza. „E nevoie de acest film”, răspunde regizorul.

Puține sunt filmele care vorbesc despre ororile întâmplate în închisorile comuniste, în special din România. Dacă pe streaming sau în sălile de cinematograf ai mai mari șanse să vezi filme sau documentare despre na**sm, cantitativ, comunismul este mai puțin prezent.

„Între chin și amin” este însă o excepție binevenită. La vremea lansării, în 2019, a fost primul film românesc care vorbea despre Experimentul Pitești și este o lecție bună pentru tinerii spectatori care ar trebui să știe până unde a mers represiunea și atrocitățile comise în timpul perioadei comuniste.

Pentru cei care nu cunosc această parte a istoriei românești, Experimentul Pitești a avut loc în închisoarea de la Pitești, între 1949 și 1952, în perioada de început a instalării comunismului. Un experiment considerat o metodă de „reeducare”, dar care, de fapt, presupunea tortură, umilire, până la dezumanizarea completă a individului. O tortură neîncetată până când victima, odată considerată „reeducată”, devenea, la rândul ei, călău. Iar victima putea fi oricine avea idei contrare ideologiei de comuniste.

Tase Caraman, protagonistul filmului, este un tânăr compozitor visător, cu studii la Viena, care decide să se întoarcă în România. Este îndrăgostit de Lia, cu care vrea să se logodească. Până aici, nimic neobișnuit. Doar că, la finalul anilor ‘40, societatea se transforma. Aflați la o masă câmpenească, cu întreaga familie, frații Tase și Iancu Caraman sunt arestați fără a fi anunțați de motiv.

„Ce poate fi anticomunist într-o piesă muzicală fără versuri?”, întreabă naiv Tase, în timp ce este transportat spre închisoare. „Tot”, îi răspunde scurt Iancu.

Dar Tase va afla singur ce înseamnă reeducarea – umiliri, bătăi, tortură. Violența extremă avea ca scop să mărturisească mai întâi învinuirile inventate pentru care fusese reținut, apoi să își denunțe prietenii, familia sau cunoscuții aflați în libertate și mai apoi să își învinuiască și colegii de detenție. Apoi, reeducatul s-ar fi transformat, la rândul lui, în torționar.

Cuvintele însă nu sunt suficient de bogate pentru a descrie atrocitățile care se întâmplă în interiorul zidurilor închisorii de la Pitești. Credința și relația omului cu Dumnezeu ghidează deținuții de-a lungul filmului – cu toate că, experimentul Pitești nu s-a limitat doar la a-i pedepsi pe cei mai religioși. De partea cealaltă, torționarii, împreună cu comandantul închisorii, Ciumău, sunt lipsiți de orice urmă de umanitate.

Criticii de film au păreri împărțite cu privire la această peliculă, însă urmăritorul neavizat din mine, care a cunoscut totuși oameni care au reușit să supraviețuiască ororilor închisorii de la Pitești, îl recomandă ca lecție a unui trecut care nu trebuie uitat. (Cristina Dobreanu)