Ana Ilie

A avea o viață obișnuită, cu ocupațiile de zi cu zi, a lucra, a fi cu familia, în timp ce la nivel spiritual totul se petrece în alt registru, în timp ce eşti chemat şi direcționat să faci schimbări subtile şi radicale în interiorul tău, să conștientizezi, să primești şi să accepți emoții, părți, informații, energii din toate tărâmurile ființei tale, lIa nivel personal, transgenerațional, universal este călătoria de care conștiința are nevoie uneori.
Este o călătorie a încrederii, a descoperirii puterii, adevărului, şi a recunoaşterii unui simț mult mai extins a ceea ce suntem: suflete într-o lume materială-văzută și imaterială-nevăzută, împletite în acelaşi timp. Provocarea trezirii este de a le percepe pe ambele, dar mai ales pe noi înşine.

A trece prin această călătorie este, nu de puține ori, amar și dezolant la nivel uman, şi transformator la nivel spiritual. Când totul în lumea materială se dărâmă, sufletul are oportunitatea de a se întări, conștiința de a se extinde, suferința de a face loc înțelepciunii şi iubirii.

De fiecare dată când pierdem ceva, avem oportunitatea de a regăsi un punct imuabil, independent de exterior, de a ne reconecta cu niveluri mai adânci din ființa noastră, şi de a începe să percepem infinitatea din care suntem făcuți.

A merge prin această viață cât mai racordați la această dimensiune imaterială din care suntem făcuți este singura cale către a procesa și traduce înspre o evoluție împlinitoare călătoria vieții pe pământ, provocările, bucuriile şi momentele sale de platou. Acolo există
ESENȚĂ
SENS
și
ADEVĂR
🪽✨️: 1

Ce este ceea ce sunt și ce car cu mine din mediul meu, care am învățat în mod eronat că-mi aparține?

Iată una dintre cele mai delicate „dezveliri“ de haine vechi din cabinet.

Delicate pentru că vin cu disconfort, poate chiar durere, iar apoi cu eliberare și un sentiment de ușurință totală.

Trăind de ani de zile într-un mecanism care nu a fost niciodată observat cu atenție, am început să ne identificăm cu el și să credem că asta e tot ceea ce suntem. Am început să credem despre noi tot ceea ce ni s-a spus și repetat, ca mai apoi să ne spunem noi aceleași lucruri singuri, în urma experiențelor pe care le-am interpretat tot după tiparul celor din jur.

Se proiectează asupra noastră nu doar ceea ce suntem, dar și cm să ne interpretăm experiențele, și ghiciți ce se întâmplă cu noi atunci când rămânem confortabil în aceste bule artificiale?

Trăim o viață care nu este a noastră, cu emoții pe care nu le înțelegem, cu dureri în corp care se transformă în tot felul de somatizări și boli. Pentru că corpul simte întotdeauna distanța dintre propria experiență și ce îi „permite“ mintea. Iar când cele două nu sunt racordate, apare o prăpastie greu de gestionat, care se traduce prin neliniște, panică, anxietate, și în final depresie.

Depresia este distanța dintre cine sunt cu adevărat și cine îmi imaginez că sunt. Este distanța dintre cine încerc la nesfârșit să fiu conform identității pe care mi-am creat-o automat și ce îmi transmite fiecare celulă a corpului meu că sunt, de fapt. Este distorsiunea lui ceea ce simt, în ceea ce cred despre mine. Este vocea trădării de sine și chemarea sufletului înapoi spre casă.

Da, este uimitor cât de puțin „noi“, cât de puțin sine autentic se află în măștile cu care ne identificăm, și cât de mult mediu (învățare, preluare din exterior, traiul într-un anumit mediu) este, de fapt, în ele.

În terapie observăm toate aceste haine vechi și învățăm să ni le alegem pe cele care sunt cu adevărat ale noastre, precum și să ne aducem aminte care este cântecul inimii noastre, cu adevărat clar, limpede și unic. Începem să ne racordăm la autenticitatea noastră pentru a putea să trăim, și mai apoi să acționăm dintr-un spațiu întreg și de luciditate

Î𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐥𝐮𝐦𝐢

Simt în mine încrucişarea dintre o lume veche și o lume nouă. O agățare de siguranță şi o dezlegare de ea. O frică de necunoscut și un curaj nebun. O frică ucigătoare și un stoicism în a trăi cu ea. Uneori mă întreb dacă voi fi suficient de atentă să observ trecerea şi să țin ritmul cu ea, ori de voi rămâne agățată de lumea veche. Da, şi eu trec prin angoase existențiale. Mă gândesc la lumea veche şi mă conectez cu toate instinctele ancestrale: lupta pentru supraviețuire, competiția, teama de eşec, teama de excludere din comunitate, mobilizarea resurselor, dominație, control. Le-am văzut pe linia familiei, în acelaşi timp cu o lumină şi un simțământ care a venit să le dizolve şi să le armonizeze. Cu cât progresez spre ceea ce Eckhart Tolle numește "Un pământ nou", cu atât este nevoie să mă-mi permit să mă întorc, să refac legături, să reconstruiesc, să recuperez ceea ce a fost uitat, şi să dau drumul la tot ce ține noul blocat. Iar cel mai interesant şi neașteptat este că nu pot face nimic din toate acestea prin voință sau decizie. Mobilizarea forțelor şi acțiunii poate fi doar în sensul unui gong pe care-l bat mai des când apare inconștiența, şi care ma recentrează spre interior.
Aşa am înțeles absurditatea terapiilor și cursurilor care te învață cm să te forțezi sau să-ți impui să faci lucruri dintr-un spațiu în care n-ai ajuns, să te mobilizezi pentru lucruri care nu s-au întregit în adâncul fiinŧei, pentru care nu a existat o înțelegere și o integrare spontană, naturală, în urma îndreptării atenței cątre proces.

Ştiu, în același timp, că nimic nu este cu adevărat nou sau vechi. Ele au existat dintotdeauna, însă au fost puțini acolo care să le observe, să fie martorii lor. Mă întreb câți mai trec prin acest proces chinuitor, şi mă animă când văd cu câtă conștiinciozitate caută și alți oameni să facă lumină, spațiu, printre care clienți pentru care sunt recunoscătoare în fiecare zi că avem şansa să lucrăm împreună şi să deschidem câmpul pentru acestea, să oprim timpul în loc atunci când societatea pare că nu mai are spațiu, energie, claritate, sau motive să îşi dea timp.