Psiholog Roxana-Anca Simionescu

IUBIREA... CA FORMĂ DE VIAȚĂ

De mici am fost educați să dăm, ca să primim la schimb.

Apoi am ieșit în lume și am descoperit că nu e chiar așa.

Și am luat-o din nou cu educația de la capăt... ca să învățăm firescul.
Cine a putut.

Mai ales firescul în iubire.

Căci iubirea nu este un troc.
Nu este un contract.
Nu este o relație de tipul „îți dau ca să-mi dai”.

Iubirea este un mod de viață. Și atât.

Este o stare.
O împărăție a sufletului la care ajungi doar atunci când ești liniștit și împăcat cu tine.

Iubirea nu doare.
Ea vindecă prin liniște, prin pace și prin siguranța cu care este oferită.

Iubirea nu este stridentă.
Se așază ușor peste sufletul celui care o primește, de multe ori fără să fie observată.

Iubirea este caldă.
Chiar și în miezul iernii.
Nu datorită focului din sobă, ci propriei sale incandescențe, aprinsă cândva de Creatorul acestei lumi și care, poate, nu se va stinge niciodată.

Iubirea nu are contur.
Este ca un abur care pătrunde până și în cele mai ascunse cotloane, unde luminează fără să înțelegi de ce.

Și tocmai aici stă minunea.

Iubirea este ceea ce este tocmai pentru că nu poate fi explicată pe deplin.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

🧠 SOMATIZAREA – CÂND CORPUL VORBEȘTE ÎN LOCUL EMOȚIILOR

De câte ori ai spus:
„Mă doare stomacul de stres.”
„Simt un nod în gât.”
„Parcă mă apasă ceva pe piept.”

Poate că nu sunt doar expresii.

Mintea și corpul sunt într-o permanentă legătură. Atunci când trăim stres intens sau emoții pe care nu le exprimăm și nu le procesăm, organismul poate începe să reacționeze. Uneori apar dureri de cap, tensiune musculară, tulburări digestive, insomnie sau agravarea unor afecțiuni deja existente.

Acest fenomen poartă numele de somatizare.

Este important să știm că simptomele sunt reale. Ele nu sunt „imaginate” și nu înseamnă că persoana exagerează. Totodată, orice simptom fizic trebuie evaluat de medic, iar explicațiile psihologice nu înlocuiesc investigațiile medicale.

Fiecare dintre noi reacționează diferit la aceeași situație. Nu evenimentul în sine este cel care determină răspunsul organismului, ci felul în care îl trăim, experiențele noastre anterioare și resursele emoționale pe care le avem.

De aceea, în psihoterapie nu căutăm o explicație simplă de tipul „o anumită emoție provoacă o anumită boală”. Lucrurile sunt mult mai complexe.

În schimb, ne întrebăm:
✨ Ce ai trăit?
✨ Ce ai simțit?
✨ Ce ai avut nevoie și nu ai putut exprima?
✨ Cum ai învățat să faci față suferinței?

Corpul nu este împotriva noastră. De multe ori, el încearcă să ne atragă atenția că ceva din interiorul nostru are nevoie de grijă, înțelegere și vindecare.

Poate că uneori primul pas nu este să ne întrebăm doar „Ce boală am?”, ci și „Prin ce am trecut?”.

💜 Tu ai observat vreodată că, în perioadele de stres sau suferință, corpul tău începe să reacționeze diferit?

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Într-o zi, un rege a mers să-și vadă grădina. Însă, spre surprinderea lui, a găsit-o aproape uscată.

Stejarul era pe moarte.

— Mor pentru că nu pot fi la fel de înalt ca pinul...

Pinul își plecase crengile.

— Eu mor pentru că nu pot face struguri ca vița-de-vie...

Vița-de-vie suspina.

— La ce bun să exist dacă nu pot înflori precum trandafirul?

Iar trandafirul, cu petalele ofilite, îi răspunse:

— Eu sufăr pentru că nu sunt puternic și impunător ca stejarul.

Regele și-a continuat drumul, trist, până când a observat o tufă de căpșuni plină de flori și de viață.

Era verde, viguroasă și strălucea în mijlocul întregii grădini.

Uimit, a întrebat-o:

— Cum de tu ești atât de vie, în timp ce toate celelalte plante se sting?

Tufa de căpșuni i-a răspuns zâmbind:

— Nu știu... Poate pentru că, atunci când m-ai plantat, am presupus că ai vrut... căpșuni. Dacă ți-ai fi dorit un stejar, un pin sau un trandafir, i-ai fi plantat pe ei. Așa că mi-am spus doar atât: voi încerca să fiu cea mai bună căpșună pe care o pot fi.

---

Cred că aceasta este una dintre cele mai importante lecții despre viață.

Când venim pe lume, nu trebuie să demonstrăm nimic.

Un bebeluș nu este iubit pentru notele lui, pentru profesia pe care o va avea, pentru casa pe care o va cumpăra sau pentru câți bani va câștiga.

Este iubit pur și simplu pentru că există.

Părinții îl privesc cu uimire, cu tandrețe și cu admirație.

Îl văd perfect.

Apoi, pe măsură ce copilul crește, încep și comparațiile.

„Uite ce frumos desenează colegul tău...”

„Vecinul a luat nota 10.”

„Verișorul tău este mai ascultător.”

„De ce nu poți și tu?”

De cele mai multe ori, părinții nu fac asta din răutate. Ei repetă, fără să-și dea seama, un model pe care l-au primit și ei de la părinții lor, iar aceștia, la rândul lor, de la generațiile dinainte.

Dar efectul asupra copilului este profund.

În loc să descopere cine este, începe să creadă că nu este suficient.

Că trebuie să fie altcineva.

Că valoarea lui depinde de performanță.

De comparație.

De aprobarea celorlalți.

Și, încet-încet, uită să mai fie... el însuși.

Comparația cu cei pe care îi considerăm „mai buni” ne face să ne simțim mici și insuficienți.

Ne îndepărtează de propriile daruri și ne face să alergăm după viața altora.

Comparația cu cei pe care îi considerăm „mai slabi” hrănește orgoliul și aroganța.

Ne face să credem că valoarea noastră există doar pentru că cineva este „sub noi”.

Dar nici una, nici cealaltă nu ne apropie de ceea ce suntem cu adevărat.

Fiecare dintre noi a venit pe lume cu un drum unic, cu un ritm propriu și cu daruri pe care nimeni altcineva nu le poate manifesta în același fel.

Lumea nu are nevoie de încă un stejar.

Nu are nevoie de încă un trandafir.

Are nevoie de tine.

Exact așa cm ești.

În ziua în care încetăm să ne comparăm și începem să ne dezvoltăm propria natură, devenim asemenea tufei de căpșuni.

Nu pentru că suntem perfecți.

Pentru că avem curajul să fim autentici.

Iar atunci când fiecare om își trăiește cu adevărat propria chemare, lumea întreagă devine mai frumoasă.

🌿 Tâlcul: Nu ai fost creat să fii o copie reușită a altcuiva. Ai fost creat să fii cea mai frumoasă versiune a ta.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Lăptarul și brutarul

Într-o zi, un lăptar a fost chemat în instanță.

Brutarul îl acuza că îl înșală la cântar atunci când îi vinde unt.

După fiecare livrare, brutarul cântărea untul în fața a doi martori. De fiecare dată lipsea ceva: uneori 100 de grame, alteori 200, iar câteodată chiar un sfert din cantitate.

Ajuns în fața judecătorului, lăptarul a fost întrebat:

— Ai un cântar cu care măsori untul?

— Nu, domnule judecător.

— Atunci cm reușești să vinzi untul la kilogram?

Lăptarul a răspuns simplu:

— Am doar o balanță. Pe un taler pun pâinea de un kilogram pe care o cumpăr zilnic de la brutar, iar pe celălalt pun unt până când balanța se echilibrează.

Brutarul a rămas fără cuvinte.

✨ Tâlcul?

În viață, de multe ori primim înapoi ceea ce oferim.

Felul în care vorbim, iubim, respectăm, judecăm sau ajutăm se întoarce, mai devreme sau mai târziu, către noi.

Înainte să cerem sinceritate, respect sau bunătate din partea celorlalți, merită să ne întrebăm:

Oare eu ofer aceste lucruri?

Poate că nu putem controla întotdeauna comportamentul celor din jur, dar putem controla ceea ce alegem să punem în lume.

🌱 Ceea ce oferi, vei primi înapoi.

💬 Tu ce crezi? Ai trăit vreodată o situație în care viața ți-a întors exact ceea ce ai oferit?

– Psiholog Roxana-Anca Simionescu