Nicoleta Neghina

Ne e atât de teamă că o să pierdem. Ne agățăm strâns de un statut, de un rol, de un venit, de o persoană sau de o idee despre cm „ar trebui” să fie lucrurile. Ne consumăm energia încercând să baricadăm ușile, ca nu cumva să ne fie luat ceva.

Dar dacă facem un pas în spate, realizăm că oricum pierdem în fiecare secundă.

În fiecare zi lăsăm în urmă câte ceva, fără să ne întrebe nimeni. Lăsăm o zi din calendar, o lună întreagă, mii de respirații, senzații care nu se mai întorc și relații care se diluează. Trecerea timpului e o pierdere continuă.

Doar că, în același timp, e și o adăugare. În fiecare zi pierdem ceva și punem altceva în loc. Spațiul nu rămâne niciodată gol.

Cred că ar ajuta să nu ne mai zbatem atâta să nu pierdem, ci să fim atenți unde ne uităm.

Acum, tu pe ce pui lumina?

Pentru luna mai, care se apropie de final, ce ai simțit că ai lăsat în urmă și ce ai adăugat?

Deși slide-ul ăsta pare puțin pesimist, e doar autoironie. E unul dintre modurile mele preferate (și extrem de eficiente) de a-mi gestiona momentele în care am mult prea multe lucruri de făcut și mintea mea începe să creeze scenarii absurde.

Dar, dincolo de ironie, există și lucruri pe care chiar le facem, în ciuda paradoxurilor în care ne blocăm.

De exemplu, ce vezi în imagine e fix tiparul pe care l-am amânat eu cel mai mult timp. Și totuși, de jumătate de an încoace, am reușit să sparg cercul: scriu în fiecare săptămână un newsletter.

Să știi că scrisorile mele nu sunt pesimiste. Merg exact pe firul roșu al procrastinării, cu bune, cu rele, cu mecanismele din spate și cu modul în care ne punem singuri piedică.

Newsletterul pleacă în fiecare joi. Asta dacă nu îl amân, evident. 😉

Dacă vrei să-l primești și tu în inbox și să explorăm împreună de ce facem ceea ce facem (sau de ce amânăm), las linkul de înscriere aici: www.nicoletaneghina.com.

Ne citim joi?

„Am ajuns acasă, am deschis frigiderul și am izbucnit în plâns când m-a întrebat ce avem de mâncare.”

Mi-a spus asta o clientă la începutul ședinței noastre. O femeie puternică, un lider care gestionează echipe și bugete uriașe în fiecare zi. Și totuși, o întrebare banală despre cină a dărâmat-o, neînțelegând ce se întâmplă.

Ajunsese în punctul în care a cere o decizie de la un creier care nu mai are spațiu mental e ca și cm ai cere unui computer blocat să mai deschidă un tab.

Când clienții mei ajung aici, șțiu că nu au nevoie de „tips-uri” de organizare, nu au nevoie de încă o listă de task-uri.

Au nevoie de trei pași lenți pe care i-am exersat și cu ea:

Observare. Să te prinzi că plânsul tău nu e despre mâncare. E paharul care e plin de săptămâni întregi, iar asta a fost doar picătura finală.

Validare. Să te opreșți din a te certa că eșți „slabă”. Să-ți dai voie să spui: „Ok, sunt blocată și e normal să fie așa, am dus prea multe.”

Simplificare. Stiu că mulți oameni nu au luxul de a anula întâlniri, de a comanda mâncare sau de a lăsa treaba pe mâine. Uneori, lucrurile chiar trebuie făcute. Dar dacă nu poți simplifica 𝐜𝐞 ai de făcut, simplifică 𝐜𝐮𝐦 o faci: coboară standardele: omleta la cină, lasă curățenia. Fă doar minimul necesar pentru supraviețuire pe ziua de azi, fără să mai ceri de la tine performanță sau zâmbet. Gata: “Azi nu mai pot lua nicio decizie”.

Tu când ai simțit ultima dată nevoia să rămâi cu mâna pe ușa închisă a frigiderului?