WGirl

Aveam două vorbe pe care le tot repetam. Prima, că sunt mamă de fetiță prin definiție și a doua, că sunt esență de mamă.
Toată viața mea mi-am dorit să mă mărit, nu neapărat pentru măritiș în sine, ci mai degrabă să am mulți copii, o familie numeroasă, veselă, gălăgioasă și o casă mereu plină. Nu mi-am făcut un scop din asta, am terminat studiile, m-am angajat, dar nici nu m-am gândit prea mult la urmări când am rămas însărcinată după trei luni de relație. Nu a fost să fie, am fost distrusă, lumea mea s-a prăbușit, m-am învinovățit pentru multe lucruri și totuși, un an mai târziu am rămas din nou însărcinată cu Anastasia.

Întotdeauna am fost convinsă c-o să dau naștere multor copii, aveau să vină unul după altul, să fie prieteni, să crească și să se joace împreună. Realitatea a fost total diferită după nașterea primului copil; am pierdut toate certitudinile pe care le aveam când nu aveam copil. Sună cunoscut?
Au venit în cascadă nopțile nedormite, loviturile emoționale pe care le-am încasat ca mamă tânără, celelalte dificultăți cu privire la grădinițe, adaptări peste adaptări, potrivire de orare, slalom printre greutățile vieții și totuși, am murit și am înviat încercând să fiu un părinte bun, prezent, ancorat în viața copilului. Suficient de prezent încât să se simtă văzut și iubit, dar totodată detașat, încât să aibă curaj să se dezlipească și să își urmeze propria cale. Zi și noapte am căutat echilibrul - ceva ce eu nu am avut, nu am trăit și nu am știut niciodată dacă e atât sau mai trebuie un pic, sau poate deja e prea mult și trebuie să mai tai puțin din el. Nu am știut cm arată acest unicorn cu coamă mov numit echilibru, dar l-am căutat în disperare și în final am rămas mamă de un singur copil.

Se împlinesc 10 ani de atunci, de la sarcina anterioară, și abia acum am avut șansa s-o iau de la capăt, chiar dacă nicio clipă nu m-am așteptat să se mai întâmple.
Acum am 35 de ani, un copil mare, un divorț în spate, m-am reconstruit ca femeie cu, zic eu, câteva lecții bune învățate temeinic, într-o relație frumoasă, complet diferită de tot ce am trăit anterior. Și, cu toate că am o greutate mult prea mare, amenoree, SOPC și parte de mult, mult stres, Dumnezeu a hotărât că e timpul, indiferent de ce aș fi plănuit eu. Suntem mici și tare naivi în comparație cu ceea ce este dat să fim, să devenim, sau să avem.

Totuși, de ce a fost pauză atât de mare?
Aveam 23 de ani când, în urma unor controale și un diagnostic neplăcut, des întâlnit la generația noastră, mi s-a spus pentru prima dată că este foarte probabil să nu pot obține o sarcină natural, fără efort și tratament de fertilizare.
La 24 de ani am rămas însărcinată spontan, dar din nefericire s-a oprit din evoluție la 8 săptămâni, din cauze necunoscute.
La 25 de ani am rămas din nou și cu ajutorul lui Dumnezeu am dus la bun sfârșit sarcina și am primit cel mai frumos Dar, pe Anastasia.
Acum, eu ce pot ce să zic? Medicii (endocrinolog și ginecolog) îmi rosteau an de an același discurs, analizele arătau la fel de rău, statisticile spuneau că-i greu, nu imposibil, dar improbabil, iar eu într-un moment de disperare și panică am ales să merg la mormântul lui Arsenie Boca. Mi-a zis cineva o poveste și cm mie îmi plac poveștile, m-am lăsat în mâna lui Dumnezeu și minunea s-a întâmplat imediat după ce ne-am întors acasă. Coincidență sau nu, situațiile s-au suprapus perfect, iar eu, fiindcă m-am rugat mult să am copii, simțeam cu tot sufletul că merit șansa asta și va fi unicul lucru care mă va împlini pe de-a întregul. Simțeam și atunci, ca și acum, cu aceeași intensitate, că rugile mele au avut ecou.

La 30 de ani am devenit conștientă că odată cu înaintarea în vârstă ajung cu ușurință la aceleași premise sumbre de a mai obține o sarcină, așadar am început “pregătirile” pentru un al doilea copil. Controale, analize, eforturi financiare și nu numai, însă testele de ovulație ieșeau negative, iar cele de sarcină, nu are sens să mai spun. La începutul demersurilor eram neobosită, optimistă, mi se părea că am suficient timp, mă bucuram că devenise mai ușoară creșterea Anastasiei și așteptam cuminte să se întâmple minunea. Am fost dezamăgită de multe ori, apoi am devenit nerăbdătoare, și apoi iar dezamăgită. Nu se mai lega nimic. Îmi amintesc că după o vreme m-am resemnat. Iar după ce prima căsnicie s-a încheiat, în mintea mea deja urcasem sculele în pod. Unde, cu cine, la anii ăștia? Nu mai îndrăzneam să sper, deși tot nu mă vedeam mama unui singur copil până la sfârșitul vieții.
De aia spun și eu ce am auzit la alții mai înțelepți ca mine: când noi ne facem planuri Dumnezeu zâmbește, iar în cele din urmă zâmbim și noi, dacă învățăm cu adevărat să avem răbdare și să fim pregătiți să primim voia Lui, indiferent cât de improbabil pare.

Povestea mea nu se apropie mai tare de Dumnezeu decât de știința medicală; cred cu toată tăria că lucrează mână în mână. Medicii cu expertiza/harul lor și Dumnezeu cu planul Lui s-au întâlnit undeva pe drumul meu și mi-au pus viața în pântec din nou. Nu pot să nu-mi amintesc, firește, de toate momentele în care am plâns, am disperat, am renunțat și am luat-o de la capăt; cu toate astea nu am încetat nicio clipă să cred că merit o familie mare, veselă, vie, gălăgioasă și o casă plină de copii.

“- Nu știu, ți-am mai zis de enșpe mii de ori.
- Cum să nu știi, se uită la mine cu ochii ăia cât cepele, tu știi tot.”

“Îmi place cm miroși, miroși ca o gogoașă caldă.”

“Când stau multe zile fără tine mi se face dor până și în degetele de la picioare.”

“Când o să cresc mare vreau să fiu ca tine, sau măcar pe jumătate, dar cred că e greu.”

“Tu mă cunoști când te uiți la mine, imediat îți dai seama ce gândesc”.

“Nu știu cm faci să-mi citești gândurile.”

“Îmi place la scoală, dar știi ce mi-ar plăcea cel mai mult? Să fii tu colega mea de bancă și să ne scriem inimioare în timpul orelor.”

Copilul meu știe. Știe cine o iubește dincolo de oboseală, de greutăți, de fricile care mă năpădesc uneori.
Știe că poate să greșească oricât, să se răzgândească, să plângă fără motiv, să zbiere și să urle, că o să fiu acolo s-o țin în brațe până sunt sigură că-i este bine. Eu sunt omul în fața căruia nu trebuie să se explice niciodată.
Copilul meu mă simte chiar și fără cuvinte.
Când o cert, fiindcă o cert când trebuie, știe că o fac din grijă pentru ceea ce mi-as dori să nu devină.
Când stam seara târziu în pat, una lângă cealaltă înghesuite în patul ei, fără să spunem nimic, știe că aș face absolut orice pentru ea. Că m-aș lupta cu toți monștrii din dulap sau de sub pat, și dacă aș putea, cu toți cei care ne înconjoară.
Când o las să plece de acasă cu ghiozdanul în spate mi se pune un nod în gât, deși aș vrea să nu-l mai am. Știu că nici nu-mi aparține și nici n-o pot proteja de toate, deși aș vrea.
Copilul meu știe adevărul despre mine, știe cine stă la picioarele ei când e bolnavă, cine lăcrimează la fiecare serbare, cine îi gestionează toate crizele și emoțiile și curajul. Nu știu cm știe, pentru că eu nu îi arăt cu degetul, ci numai o iubesc așa cm pot, așa cm cred că merită, așa cm cred că meritam și eu când eram copil, așa cm merită, de altfel, toți copiii de pe pământ. Și adulții. Și noi, ăștia mari merităm să fim iubiți și să ni se reamintească din când în când că suntem speciali. Pentru că poate, dacă cineva ne-ar fi spus nouă toate astea când eram mici, n-am mai fi tăcut atâta din iubire. Poate am fi știut că iubirea nu trebuie nici demonstrată, nici justificată, nici cerută, nici “meritată”, ci doar oferită din belșug și trăită. Iubirea este un drept primit cu mult timp înainte de naștere.

Unde plantezi dragoste, încredere și răbdare, n-are cm să înflorească altceva. Măcar atâta știu și eu, fiindcă așa arată dragostea mea, Raiul meu, copilul meu bun, sensibil, iubitor și bucată vie din mine.

Nu degeaba se zice că acasă la mama e cel mai frumos loc de pe pământ! 🥰

Mamaia mea nu e o bunicuță obișnuită. Nu poartă batic, nu face cozonaci și nu ne spune povești la gura sobei, fiindcă are centrală termică pe gaz. Are cont și postează regulat pe TikTok, dă inimioare la stories, distribuie ce i se pare interesant pe Facebook și, bineînțeles, dă mai departe postările mele. 😎
N-am verificat, dar aș îndrăzni să spun că are mai mulți urmăritori decât mine pe Instagram. 😊) Nu glumesc.

Mamaie împlinește 80 de ani vara asta pe 19 august și, dacă n-aș ști în ce an e născută i-aș da maxim 60. Are spiritul unei puștoaice, plus rezistența aia de maratonist pe care n-o mai vezi nici la cei din generațiile mai tinere decât mine. Merge foarte mult pe jos, e foarte sprintenă, glumeață, îți dă niște replici care-ți închid gura instant și are o energie care te face să te-ntrebi dacă n-a găsit cumva un elixir al tinereții într-un borcan cu murături.

Mama mea, adică fiica ei, a avut o brățară smart pe care a pierdut-o. Evident, după câteva luni de căutări zadarnice, i-am cumpărat alta, după care, la scurt timp, a apărut și prima. Clasic! Așa că brățara găsită a ajuns la mamaie, că doar n-o puteam lăsa în afara revoluției digitale.
Duminică seara și-a pus-o la mână pentru prima oară, încărcată și funcțională. Ce n-am anticipat a fost că era încă sincronizată cu telefonul mamei, iar la ora 6 a pornit alarma de trezire și a vibrat, logic, la încheietura lui mamaie. Bâr-bâr, luminițe, vibrații, trezire bruscă. Mamaie a sărit din pat, a ieșit val-vârtej din dormitor în living cu ceasul în mână, fără ochelari pe nas, și i l-a întins mamei, serioasă.
- Mamaie, așa îi spune toata lumea, inclusiv copiii ei, de ce te-ai trezit așa devreme?
- M-a sculat inteligența artificială, răspunde ea cu o față somnoroasă.

Am leșinat când mi-a povestit mami, efectiv m-am prăbușit de râs. Deci, la 80 de ani, mamaie n-are nicio problemă cu tehnologia, ba chiar din contră, este foarte curioasă și deschisă să învețe s-o utilizeze. Doar că, după cm zice chiar ea, trebuie să te porți frumos cu inteligența artificială, că altfel te trezește la 6.

Oh, mamaie, mamaie! Te iubesc maxim!

Săptămâna trecută, când le-am comandat, îmi imaginam un weekend lung, ploios, fără copil, fără gălăgie, fără „mami, mami, mami”, multe căni de ceai, mai multe țigări și liniște pe terasa din spatele casei, alături de una dintre cele trei cărți. Asta era planul. Doar că vineri seara am ajuns entuziasmată la easybox, gata să-mi revendic mica evadare, și uite-mă cm stăteam ca o nătăfleață în fața ecranului care îmi spunea insistent că el n-are nimic pentru mine și că, dacă vreau neapărat ceva, sunt poftită frumos înapoi la birou, în București. Locuiesc la marginea orașului și cred că vă imaginați de ce mi-a picat fața.

Weekendul a fost, într-adevăr, lung și ploios, dar nu în sensul poetic din capul meu, ci mai degrabă din cauza schimbului iarnă-vară în șifonier, curățeniei generale, gătitului pentru câteva zile și unui milion de alte mărunțișuri pe care le faci pentru că, oricât ai vrea să le amâni, nu poți.

Ce voiam să vă spun? Chiar dacă azi e luni și e greu, și iar plouă, traficul a fost infernal, am evitat câteva tamponări ușoare și m-am pătat cu cafea pe cămașă în trei locuri diferite, în sfârșșșșșșșit le pot ține în mână. 🥰🥰🥰
Am primit un mare val de dopamină cu miros de carte nouă exact când am mai puțin timp și mai multă nevoie. :))

Vă prezint captura mea de săptămâna asta și abia aștept să le descopăr. Până atunci, doar mă laud. 😄

Reading is Cool ❤️

Mă numesc Daniela și, după foarte mulți ani, văd și eu cu adevărat cine sunt atunci când mă privesc în oglindă.

Am fost multe lucruri până mai ieri. Soție, când nu știam prea bine ce e iubirea, o mamă tânără ce ținea captiv un copil interior rănit și speriat, o femeie înțeleaptă în postări și pierdută în viață, încrezătoare în ce scriam și frântă în ce trăiam de fapt. Am fost blândă cu toți ceilalți, nu și cu mine. Dar acum că nu mai sunt toate astea, acum că sunt doar eu, mă iubesc și mă prețuiesc nespus.

Sunt mama Anastasiei, partenera bărbatului din viața noastră, fiica mamei mele și prietena celor care nu fug de adevărul crud, dar mai presus de toate sunt a mea. Am fost căsătorită, am fost înșelată, trădată, abandonată, am divorțat, am fost în întuneric, rănită, stinsă și fără direcție, dar cumva am învățat să-mi aprind singură lumina. Nimic nu mă mai poate dărâma acum, strălucesc și tare bine mi-e. După lungi ani de justificări, compromisuri, iertări premature și vise zdrobite m-am întors către mine. Și mi-a plăcut ce-am găsit: o femeie întreagă, curajoasă, puternică și luptătoare. Sincer? Nu mi-a trecut prin minte să nu mă ridic de fiecare dată cu ceva mai mult în mine. Mai mult curaj, mai mult discernământ, mai multă detașare și blândețe.

Trăiesc cu ADHD și chiar dacă uneori uit lucruri banale, cm ar fi unde mi-am pus cheile, portofelul sau mașina în parcare la Ikea, nu uit niciodată cm m-am simțit când m-a durut sau m-a bucurat ceva. De multe ori lumea în care trăim e prea dură pentru mine, prea zgomotoasă, prea fragmentată și mi-e greu să funcționez normal. E greu ca dracu să te forțezi să fii normal când nu ești normal. Dar tot ADHD-ul ăsta m-a învățat să trăiesc mișto, să simt lucrurile intens, să văd detalii pe care alții le scapă, să trăiesc clipa la maxim, să fiu directă, brutal de sinceră și asumată. Nu mă mai obosesc să conving pe nimeni de nimic, nu-mi place să vând, să insist, să intru cu bocancii. Acum desigur, există excepții, depinde care este miza.

Dacă ai continuat să citești până aici trebuie să știi că nu scriu ca să fiu aprobată sau admirată, ci scriu fiindcă altfel n-aș putea trăi. Eu chiar trăiesc totul până-n măduvă și-apoi așez în pagină. Scrisul nu e un hobby pentru mine, din păcate nu mă țin de el cu disciplina unui pasionat, nu e nici terapie, nici măcar talent. E mai degrabă parte vitală ca inima sau pielea; îmi dă viață, energie, mă protejează de exterior, mă împrăștie, mă adună și mă vindecă. Am fraze lungi fiindcă gândurile mele sunt întortocheate. Propozițiile mele rareori știu când să se oprească, dar știu perfect când să doară. Eu cred că sunt o povestitoare bună...dar sunt o scriitoare și mai bună.

Nu am nevoie validare și nici nu vreau să fiu model pentru cineva. Nu-mi mai doresc să fiu un exemplu, vreau doar să fiu reală pentru cine mă vede, să rămân conectată cu mine și să nu mă mai trădez niciodată pentru binele altora.
ADHD-ul, depresiile, anxietatea, singurătatea absolută în mijlocul unei mulțimi de oameni care mă iubesc, nopți albe cu ochii în tavan și zile gri în care mi-am făcut treaba ca un roboțel nu mă definesc. Sunt capabilă să simt multă durere, dar mă definesc mai degrabă prin felul în care am rămas vie, prin felul în care iubesc acum. pe mine in primul rând.

Nu-mi place să dramatizez (hai bine, poate un pic), dar nu mă feresc să spun lucrurilor pe nume, nu mă deranjează să fiu vulnerabilă, și n-o fac ca să fiu salvată, ci pentru că așa sunt eu, reală și deschisă. La mine acasă nu se pupă-n fund viața, ci se spune cm e.
Eu nu livrez „content”, nu dau sfaturi, nu vând iluzia perfecțiunii pe ecran, dar dacă voi lăsa urme, pauze de sine, emoții, întrebări...atunci mi-am făcut treaba. Cei care știu să mă citească, mă vor cunoaște cu adevărat. Ceilalți, să dea scroll.
Sunt Daniela. Femeie. Mamă. Iubită. Om. Și nu-mi mai e frică să fiu toate astea deodată. Imperfectă, dar suficientă.