Anti Mafia Observer

INTERIMATUL NU POATE DEVENI GUVERNARE

Confuzia din jurul rectificării bugetare scoate la iveală o problemă mult mai gravă decât simpla împărțire a unor bani: limitele unui Guvern demis și ale Parlamentului într-o perioadă de criză politică.

Constituția și jurisprudența Curții Constituționale sunt clare: rectificarea bugetară nu este o simplă operațiune administrativă, ci o modificare a legii bugetului de stat. Inițiativa aparține Guvernului, iar Parlamentul nu se poate substitui Executivului în această privință. Curtea Constituțională a spus-o explicit în Decizia nr. 770/2020.

Așadar, atunci când avem un Guvern demis, cu atribuții limitate, problema nu este cm găsim o portiță pentru a face ceea ce, constituțional, nu mai poate fi făcut. Problema este de ce am ajuns să prelungim atât de mult o situație care trebuia să fie, prin natura ei, temporară.

Interimatul nu a fost conceput ca o alternativă la un Guvern cu p**eri depline. Este o soluție de avarie, menită să asigure continuitatea administrației până la formarea unui nou Guvern.

Când această perioadă se prelungește luni întregi, apar inevitabil blocaje. Iar faptul că ele devin vizibile abia atunci când este nevoie de decizii bugetare importante nu înseamnă că problema a apărut acum. Ea exista deja.

Un Guvern demis nu este „mai eficient” pentru că are mai puține responsabilități. Este, pur și simplu, mai limitat.

Iar dacă sistemul constituțional a prevăzut mecanisme și termene pentru ieșirea din crizele guvernamentale, acestea nu pot fi tratate ca simple recomandări.

Lecția actualei crize ar trebui să fie simplă: interimatul este o punte, nu o destinație.

Când statul ajunge să caute soluții la limita competențelor constituționale pentru a compensa lipsa unui Guvern cu p**eri depline, problema nu mai este doar una bugetară. Este o problemă de funcționare a statului.

Și poate că întrebarea corectă nu mai este „cum facem rectificarea?”, ci „de ce am ajuns să nu mai avem cine să o inițieze?”.
Veronica Gindac

150 DE ZILE. CÂT MAI POATE AȘTEPTA ROMÂNIA?

150 de zile de criză politică.

150 de zile în care România a fost ținută într-un provizorat pe care politicienii au reușit să-l prezinte drept stabilitate.

Negocieri. Consultări. Întâlniri. Declarații. Promisiuni. Reevaluări.

Și, din când în când, câte o explicație despre cât de complicată este situația.

După care mai trece o zi.

Și încă una.

Și încă una.

În România, se pare că timpul nu mai este o problemă. A devenit strategie.

Cu cât durează mai mult o criză, cu atât oamenii se obișnuiesc cu ea. Iar ceea ce ieri părea inacceptabil devine astăzi „normalul politic”.

Asta este poate cea mai periculoasă parte a acestei povești.

Nu faptul că avem o criză.

Ci faptul că ne-am obișnuit cu ea.

Ne-am obișnuit cu interimate.

Ne-am obișnuit cu guverne care funcționează în condiții excepționale.

Ne-am obișnuit cu negocieri interminabile.

Ne-am obișnuit cu politicieni care vorbesc despre responsabilitate fără să-și asume costul unei decizii.

Și ne-am obișnuit cu ideea că statul poate aștepta.

Nu poate.

Un stat funcțional nu poate fi ținut la nesfârșit într-o sală de așteptare politică.

Constituția stabilește atribuții și limite. Dacă există disp**e asupra modului în care sunt interpretate, ele trebuie clarificate instituțional. Dacă există blocaje politice, ele trebuie depășite. Dacă există responsabilități, ele trebuie asumate.

Nu p**em transforma excepția în regulă și apoi să ne mirăm că instituțiile încep să scârțâie.

Iar președintele nu poate fi în afara acestei discuții.

Nicușor Dan a primit o funcție cu atribuții constituționale clare și cu o responsabilitate politică pe măsură. Poate că negocierile sunt dificile. Poate că majoritățile sunt fragile. Poate că fiecare partid are propriile calcule.

Dar există un moment în care prudența începe să semene cu amânarea.

Și există un moment în care amânarea devine ea însăși o decizie.

După 150 de zile, România are dreptul să întrebe:

Ce anume s-a rezolvat?

Nu ce s-a discutat.

Nu ce s-a negociat.

Nu câte întâlniri au avut loc.

Ce s-a rezolvat?

Pentru că oamenii nu trăiesc din consultări.

Nu-și plătesc facturile cu declarații despre stabilitate.

Nu-și fac planurile de viață în funcție de ultimele negocieri dintre partide.

Și nu pot pune pauză propriilor probleme până când politicienii termină de negociat.

România are nevoie de un guvern funcțional.

De instituții care își cunosc și își respectă limitele.

De decizii.

De responsabilitate.

Și, mai ales, de oameni politici care înțeleg că p**erea nu este un privilegiu de a amâna, ci obligația de a decide.

Poate că după 150 de zile întrebarea corectă nu mai este „când se termină criza?”.

Poate că întrebarea este:

Cât timp mai acceptăm să trăim într-o țară în care provizoratul a devenit normalitate?

Pentru că o zi de criză poate fi o excepție.

O lună poate fi o problemă.

150 de zile încep să semene cu un sistem.

Iar când un sistem se obișnuiește cu blocajul, nu mai este suficient să schimbăm oamenii.

Trebuie să schimbăm felul în care aceștia înțeleg responsabilitatea.

România nu mai are nevoie să aștepte. România are nevoie să fie guvernată. Alexandru G

ROMÂNIA PE CARE O ASTEAPTA ROMÂNI

Există momente în care o societate nu mai are nevoie de promisiuni spectaculoase, de lozinci sau de discursuri solemne. Are nevoie, pur și simplu, să privească în oglindă și să se întrebe dacă statul pe care îl finanțează, îl votează și îl susține zi de zi îi mai răspunde pe măsură.

România este astăzi prinsă între marile responsabilități ale lumii și problemele foarte concrete ale oamenilor săi. Vorbim despre securitate, despre războiul de la graniță, despre Europa, despre solidaritate și despre obligațiile internaționale. Toate acestea sunt realități importante. Dar există o întrebare la fel de legitimă, pe care cetățeanul român are dreptul să o pună: cine se ocupă de România de fiecare zi?

De omul care își numără banii înainte de a merge la cumpărături. De pensionarul care își împarte pensia între medicamente, întreținere și hrană. De familia care amână o consultație medicală pentru că nu își permite costurile. De părintele care privește cu îngrijorare școala copilului său și se întreabă ce șanse îi va oferi aceasta peste zece sau douăzeci de ani.

Adevărata măsură a unui stat nu se vede doar în declarațiile pe care le face în exterior, ci și în felul în care își tratează cetățenii în fiecare zi.

România are nevoie de spitale în care omul să intre cu încredere, nu cu teamă. Are nevoie de școli în care educația să însemne mai mult decât diplome și statistici. Are nevoie de infrastructură, de servicii publice funcționale și de administrații care să rezolve probleme, nu să le mute de la un birou la altul.

Are nevoie, de asemenea, de o economie în care munca să poată oferi un trai decent. Pentru milioane de oameni, „viața normală” nu înseamnă lux. Înseamnă să își poată plăti facturile, să își poată cumpăra alimente, să își permită un tratament medical și să poată pune deoparte ceva pentru ziua de mâine.

Și mai este ceva: România trebuie să-și privească agricultura și producătorii locali ca pe o resursă strategică. Fermierul român nu poate fi lăsat singur în fața unor piețe pe care nu le poate controla. Producția românească trebuie să aibă acces la infrastructură, finanțare, tehnologie și piețe, astfel încât valoarea muncii să rămână cât mai mult în economia românească.

În același timp, orice discuție despre solidaritate trebuie purtată cu luciditate. România poate avea responsabilități europene și internaționale fără ca acestea să excludă responsabilitatea față de propriii cetățeni. Cele două nu trebuie prezentate ca alternative absolute. Întrebarea sănătoasă pentru orice guvern este dacă își poate îndeplini angajamentele externe păstrând, în același timp, capacitatea de a investi în sănătate, educație, infrastructură și siguranță publică.

Un stat matur nu își pune cetățenii unii împotriva altora și nu transformă problemele interne în a**e electorale. El stabilește priorități, explică deciziile, publică date și își asumă responsabilitatea pentru rezultate.

Poate că aici se află, de fapt, una dintre marile nevoi ale României: normalitatea.

Normalitatea de a p**ea munci fără ca sărăcia să fie recompensa pentru muncă. Normalitatea de a îmbătrâni cu demnitate. Normalitatea de a găsi un medic atunci când ai nevoie. Normalitatea de a ști că școala îi pregătește pe copii pentru viață. Normalitatea de a merge pe stradă și de a te simți în siguranță. Normalitatea de a produce în România și de a p**ea trăi decent din această muncă.

România nu are nevoie să aleagă între demnitatea cetățenilor săi și responsabilitățile pe care și le-a asumat în lume. Are nevoie de instituții capabile să le gestioneze pe amândouă.

Iar cetățeanul român nu cere imposibilul. Cere ca taxele pe care le plătește să se transforme în servicii publice funcționale. Cere ca munca să fie respectată. Cere ca legea să fie aplicată. Cere ca administrația să fie eficientă. Cere să fie ascultat nu doar în campaniile electorale, ci și între două alegeri.

Poate că întrebarea fundamentală nu este dacă România are suficiente resurse, ci dacă știe să le folosească în interes public.

O Românie normală nu înseamnă o Românie izolată și nici una indiferentă la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Înseamnă o Românie care își cunoaște responsabilitățile externe, dar nu își uită cetățenii. O Românie care poate fi solidară cu ceilalți fără să fie indiferentă la propriile probleme.

În fond, statul există pentru oameni.

Iar oamenii au dreptul să ceară ca România să funcționeze nu doar în discursuri, în statistici sau în documente oficiale, ci în viața lor de zi cu zi.

Asta ar trebui să însemne, înainte de toate, o Românie normală. Alexandru G

UN GRAFIC NU ESTE O PROBA

Într-o democrație, acuzațiile grave nu ar trebui să se construiască din săgeți, casete și conexiuni desenate strategic. Cu atât mai puțin atunci când miza este insinuarea unei legături între un politician român și un stat străin.

Un grafic poate fi util. Poate ordona informații, poate arăta relații comerciale, profesionale sau personale și poate ridica întrebări legitime. Dar un grafic nu transformă, prin simpla sa existență, o conexiune indirectă într-o relație directă și nici o suspiciune într-o probă.

Aici este problema esențială.

Dacă într-o schemă numele lui Călin Georgescu este conectat, prin intermediul unor persoane și companii, cu persoane sau entități asociate Rusiei, ceea ce avem este, în primul rând, un traseu de conexiuni. Nu automat și dovada că Georgescu a avut o relație cu statul rus, cu serviciile rusești sau cu un anumit politician rus.

Diferența dintre cele două lucruri nu este una semantică. Este diferența dintre documentare și insinuare.

Să luăm, de exemplu, un traseu în care apar succesiv Georgescu, Ionel Rusen, alte persoane și companii, iar la capătul lanțului se află o entitate din Rusia. Faptul că poți urmări traseul cu degetul pe hârtie nu demonstrează că fiecare persoană de la începutul lanțului știa, aproba sau controla ceea ce făcea ultima verigă.

Într-un asemenea caz, întrebarea corectă nu este „uite, există o săgeată până la Rusia”. Întrebarea corectă este: ce document dovedește natura relației dintre fiecare verigă?

Ce contract a existat?
Ce transfer a fost făcut?
Cine a ordonat transferul?
Cine a beneficiat?
Ce comunicări există?
Ce servicii au fost prestate?
Care este data fiecărei operațiuni?
Și, mai ales, ce dovadă există că persoana aflată la începutul traseului avea cunoștință de destinația finală?

Acestea sunt întrebările care transformă o schemă într-o investigație verificabilă.

Mai complicată este situația banilor.

Dacă se afirmă că Georgescu a primit bani pentru o anumită operațiune, atunci publicul are dreptul să întrebe unde este urma financiară. În ce cont au intrat banii? Cine a făcut plata? Care a fost suma? În ce monedă? La ce dată? Cine era titularul contului? A existat un contract sau o altă justificare economică? Au fost banii retrași, transferați mai departe sau folosiți în alt scop?

Iar dacă banii nu au ajuns la Georgescu, atunci trebuie explicat cine i-a primit în realitate și care este legătura demonstrată dintre beneficiar și persoana acuzată.

Altfel, există riscul ca o presupusă operațiune financiară să fie atribuită unei persoane doar pentru că numele ei apare undeva în apropierea unei alte persoane din schemă.

Nu este suficient.

În materie de acuzații politice, proximitatea nu este vinovăție. Cunoașterea unei persoane nu înseamnă automat participarea la toate activitățile acelei persoane. O relație de afaceri nu demonstrează, prin ea însăși, o relație cu un stat. Iar o companie care ajunge să aibă, direct sau indirect, relații comerciale cu o entitate rusească nu transformă automat toți oamenii aflați la un moment dat în jurul acelei companii în agenți ai Rusiei.

Asta nu înseamnă că asemenea conexiuni trebuie ignorate.

Dimpotrivă.

Ele trebuie investigate până la capăt.

Dacă există o relație reală cu Rusia, ea trebuie documentată. Dacă există finanțare, trebuie urmărită financiar. Dacă există intermediere, trebuie identificat intermediarul. Dacă există coordonare, trebuie prezentate dovezile coordonării.

Și dacă există doar relații indirecte, atunci exact asta trebuie spus public: sunt relații indirecte.

Nu este nevoie să le transformăm în altceva pentru ca ele să fie relevante.

Un alt exemplu care ridică întrebări este cel privind persoane condamnate sau cercetate și eventualele beneficii judiciare pe care le-ar p**ea primi. Și aici regula ar trebui să fie aceeași pentru toată lumea: nu insinuări, ci acte.

Dacă există o hotărâre, să fie prezentată hotărârea. Dacă există o modificare a situației juridice, să fie indicată data. Dacă există un beneficiu judiciar, să fie explicat temeiul legal și actul prin care a fost acordat.

Într-un stat de drept, faptul că cineva este fiul, asociatul, cunoscutul sau partenerul unei persoane condamnate nu reprezintă, prin el însuși, dovada unei fapte penale. Responsabilitatea este personală și trebuie demonstrată pentru fiecare individ în parte.

De aceea, problema nu este dacă un grafic „arată bine” sau dacă produce o poveste convingătoare.

Problema este ce poate fi demonstrat dincolo de grafic.

Jurnalismul de investigație adevărat nu se oprește la săgeți. Le verifică. Caută documentele din spatele lor. Verifică registre, contracte, transferuri, declarații, hotărâri, date și beneficiari efectivi. Separă ceea ce este cert de ceea ce este probabil și ceea ce este doar presupus.

Pentru că într-o societate în care acuzațiile politice pot schimba percepții și pot influența alegeri, standardul probei ar trebui să fie cu atât mai important.

Dacă există probe, să fie prezentate.

Dacă există bani, să fie urmărit traseul lor.

Dacă există o relație directă cu Rusia, să fie indicată veriga care o demonstrează.

Dacă există doar conexiuni indirecte, să fie numite exact așa.

Un grafic poate ridica o întrebare. Dar nu poate da singur răspunsul.

Iar într-o chestiune atât de serioasă, întrebare și dovadă nu sunt același lucru. Alexandru G

COȘMARUL BARONILOR:SCENARIUL CARE AR SCHIMBA REGULILE JOCULUI

Există zvonuri care trec prin spațiul public fără să lase urme și există zvonuri care, chiar dacă nu se confirmă niciodată, au darul de a-i face pe unii să-și verifice de două ori telefonul înainte să răspundă.

Un asemenea scenariu circulă în aceste zile: Laura Codruța Kövesi ar p**ea ajunge ministru al Justiției într-un eventual guvern condus de Siegfried Mureșan.

Deocamdată, să fim foarte clari: vorbim despre un scenariu, nu despre o decizie anunțată oficial. Dar tocmai ipoteza este suficient de spectaculoasă pentru a merita o discuție.

Kövesi nu este un nume oarecare în peisajul juridic european. A condus Direcția Națională Anticorupție, iar ulterior a devenit primul procuror-șef european al Parchetului European. Pentru o parte dintre români, numele ei este asociat cu una dintre cele mai dure perioade ale luptei anticorupție. Pentru alții, activitatea DNA din acei ani rămâne un subiect de controverse și disp**e politice și juridice. Tocmai de aceea, eventuala intrare a sa într-un guvern ar produce inevitabil reacții p**ernice.

Și aici începe adevărata miză.

Un ministru al Justiției nu este un procuror-șef. Nu instrumentează dosare și nu poate dicta soluții în anchete. Dar are un rol important în arhitectura instituțională a justiției, în politicile publice din domeniu și în relația statului cu sistemul judiciar.

Așadar, întrebarea nu este dacă un asemenea ministru ar p**ea „închide” sau „deschide” dosare după bunul plac. Nu aceasta este funcția unui ministru într-un stat de drept.

Întrebarea este dacă simpla prezență a unui om cu profilul european și reputația profesională a lui Kövesi la Ministerul Justiției ar schimba raportul psihologic dintre p**ere și instituțiile care trebuie să controleze abuzul de p**ere.

Pentru partidele obișnuite să negocieze până și lucrurile care, în mod normal, n-ar trebui negociate, un astfel de scenariu ar p**ea fi inconfortabil. Foarte inconfortabil.

Pentru că există o diferență uriașă între discursul anticorupție rostit la congres și asumarea concretă a unor instituții care trebuie să funcționeze independent.

Și mai există ceva: simbolul.

Politica românească este plină de simboluri. Uneori un nume într-o funcție transmite mai mult decât o sută de pagini de program de guvernare. Numirea unei persoane cunoscute în primul rând pentru activitatea sa anticorupție ar transmite un mesaj greu de ignorat despre direcția în care noul executiv pretinde că vrea să ducă justiția.

Dar tocmai aici trebuie să fim atenți.

Nu orice nume p**ernic produce automat o reformă. Nu orice personalitate cu autoritate internațională poate rezolva, de una singură, problemele unei instituții. Justiția nu se reformează cu mituri personale, ci cu legi coerente, proceduri clare, instituții funcționale și oameni care își fac treaba indiferent de partidul aflat la p**ere.

Kövesi, dacă un asemenea scenariu ar deveni vreodată realitate, ar avea de trecut exact prin această probă: să transforme autoritatea personală într-o politică publică solidă, fără ca instituția să devină dependentă de persoana care o conduce.

Până atunci însă, zvonul rămâne doar zvon.

Iar dacă ar fi să ne imaginăm pentru o clipă reacțiile din politica românească, probabil că telefoanele ar suna ceva mai des, sprâncenele s-ar ridica ceva mai sus, iar unii politicieni ar începe brusc să redescopere importanța independenței justiției.

Nu pentru că ar fi neapărat speriați.

Ci, desigur, pentru că ar fi foarte interesați de „starea sistemului”.

Așa, din pură preocupare instituțională. Alexandru G

STATUL ROMÂN, ÎN DIRECT PE FACEBOOK

Sunt zile în care politica românească nu mai are nevoie de pamflet. Se scrie singură.

Astăzi am avut una dintre acele zile.

După luni întregi de blocaj și negocieri, România a primit, în sfârșit, un nume pentru funcția de premier: Siegfried Mureșan. Numai că, în loc să asistăm la un moment instituțional limpede, am asistat la ceva care seamănă mai degrabă cu o farsă administrativă transmisă în direct.

Președintele anunță nominalizarea.

Și ne spune că omul nominalizat încă nu i-a spus dacă acceptă.

Stați puțin.

Cum adică?

Desemnezi un om prim-ministru, dar nu știi dacă omul vrea să fie prim-ministru?

În România, aparent, până și funcția de premier a intrat în categoria „mai vedem”.

Și pentru ca tabloul să fie complet, răspunsul nu vine printr-o comunicare instituțională către președinte. Vine pe Facebook.

Adică exact cm trebuie să funcționeze o republică serioasă: președintele vorbește la televizor, premierul desemnat răspunde pe Facebook, iar cetățeanul încearcă să-și dea seama dacă asistă la o negociere politică sau la un schimb de mesaje într-un grup de WhatsApp.

Nu mai lipsea decât un „seen”.

Aici nu mai vorbim despre protocol. Protocolul este partea cea mai puțin importantă.

Vorbim despre autoritate.

O funcție publică nu este doar o titulatură trecută pe o ușă. Este și capacitatea celui care o ocupă de a impune un anumit tip de ordine, predictibilitate și respect instituțional.

Iar când președintele României anunță o nominalizare fără să știe dacă nominalizatul acceptă, iar nominalizatul își comunică ulterior decizia prin intermediul rețelelor sociale, ceva fundamental este în neregulă cu mecanismul de comunicare dintre cei doi.

Nu știm dacă a fost neînțelegere, strategie, negociere prost gestionată sau pur și simplu improvizație.

Și nici nu trebuie să inventăm explicații.

Faptele publice sunt suficiente pentru a ridica întrebări.

Iar politica are o regulă simplă: dacă trebuie să explici prea mult de ce o situație perfect normală arată atât de ciudat, probabil că situația nu este chiar atât de normală.

Mai există însă ceva.

În România, ne-am obișnuit atât de mult cu improvizația politică încât aproape că nu ne mai scandalizează. Am văzut guverne construite în negocieri nocturne, majorități schimbate peste noapte, lideri care jurau că nu vor face un anumit lucru și îl făceau înainte să se usuce cerneala declarației precedente.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să considerăm normal orice.

Președinția nu este un studio de televiziune.

Palatul Cotroceni nu este o pagină de Facebook.

Iar desemnarea unui prim-ministru nu este un sondaj în care candidatul se hotărăște după ce vede reacțiile publicului.

Într-un stat care se respectă, asemenea lucruri ar trebui să fie simple: președintele desemnează, candidatul acceptă sau refuză, partidele își negociază majoritatea, Parlamentul votează.

În schimb, noi am ajuns să discutăm despre cine cui i-a răspuns, când i-a răspuns și unde a răspuns.

Și poate tocmai asta spune totul.

Nu despre Siegfried Mureșan ca politician. Nu despre Nicușor Dan ca președinte. Ci despre starea unei clase politice care pare să fi pierdut până și instinctul elementar al punerii în scenă a instituțiilor.

Pentru că instituțiile au nevoie de solemnitate nu din snobism, ci pentru că solemnitatea transmite stabilitate.

Când această stabilitate dispare, rămâne spectacolul.

Iar spectacolul de astăzi nu a fost unul reușit.

Președintele a părut că așteaptă un răspuns.

Premierul desemnat a părut că își gestionează propria nominalizare după propriul calendar.

Iar România a privit.

Într-o asemenea situație, cetățeanul are tot dreptul să întrebe: cine conduce, de fapt, procesul?

Și mai ales: cine mai are grijă ca statul să nu pară ridicol?

Pentru că aceasta este miza reală.

Nu Facebook-ul.

Nu cele câteva zeci de minute de întârziere.

Nu orgoliile personale.

Ci autoritatea instituțiilor.

Iar autoritatea, odată pierdută, nu se recuperează printr-o conferință de presă. Nici printr-o postare. Nici printr-un comunicat.

Se recuperează prin seriozitate.

Prin consecvență.

Prin responsabilitate.

Prin gesturi care să transmită că, dincolo de oamenii care ocupă temporar funcțiile, există un stat care funcționează.

Astăzi, pentru câteva ore, am avut senzația că statul român funcționează în beta.

Cu președintele la microfon și premierul desemnat pe Facebook.

Restul, evident, se negociază.

Veronica Gindac

AJUNGE CU PATRIOTISMUL DE FAȚADĂ!

România nu mai are nevoie de politicieni care își pun tricolorul la piept în campanie și îl uită imediat ce ajung în funcție.

Patriotismul se măsoară în decizii. În legi. În respectul față de cetățean. În felul în care îți aperi țara atunci când ai p**erea să o faci.

Eu aleg să spun lucrurilor pe nume.

România trebuie să-și pună cetățeanul pe primul loc. Nu interesele de partid. Nu privilegiile politicienilor. Nu jocurile de culise.

Vrem o țară în care familia este respectată, credința nu este tratată ca o rușine, munca este răsplătită, iar românul care muncește din greu nu este condamnat să trăiască de pe o lună pe alta.

Vrem instituții care să servească România, nu România să servească instituțiile.

Și da, p**em recunoaște o idee bună chiar și atunci când vine de la un adversar politic. Asta nu înseamnă că renunțăm la principiile noastre. Înseamnă că punem interesul României înaintea orgoliului personal și a disciplinei de partid.

Nu mă interesează să fiu „mai român” decât altcineva.

Mă interesează ca România să fie mai p**ernică, mai respectată și mai dreaptă.

Iar celor care confundă patriotismul cu ura le spun atât:

Nu vă iubiți țara atunci când vă urâți compatrioții.

Un patriot adevărat își apără țara, își respectă valorile și luptă pentru oamenii ei.

Asta este politica în care cred.

O politică națională. O politică a valorilor. O politică în care România nu este slogan, ci prioritate.

🇷🇴 România înainte de interesele de partid.
🇷🇴 România înaintea privilegiilor.
🇷🇴 România înaintea orgoliilor.

Pentru că o țară nu se conduce cu lozinci. Se conduce cu voință, responsabilitate și caracter.

Doamne, ocrotește România! Raluca Alexa

BĂDICI, MUCLES! CINE L-A „SALVAT” PE BĂRBULETE ȘI PENTRU CE?!

PNL a primit șefia ISJ Olt. PSD și-a păstrat omul în conducere. Iar USR Olt tace suspect. Mai ales în circumstanțele în care Adelin Bărbulete este și consilier local PSD la Slatina. Iar Mario De Mezzo ar p**ea avea curând mare nevoie de... mânuțe. Cu alte cuvinte, ceva p**e rău în rocada de la Inspectoratul Școlar Județean Olt. Mariana Gheorghe, PNL, a urcat în fotoliul de inspector școlar general. Mihaela Pirnă, PNL, tot adjunct. În vreme ce Adelin Bărbulete, PSD, a fost „schimbat” atât de violent încât a aterizat tot în conducerea instituției, ca adjunct. Așadar, PNL, două fotolii. PSD, unul. USR? MUCLES. Iar cel mai interesant personaj al poveștii nici măcar nu este Bărbulete. Este Fănel Bădici, președintele USR Olt. ,,Fritz de Izbiceni", care tace de parcă Inspectoratul Școlar ar fi fost împărțit în alt județ.

BĂ, ,,FRITZ", PE TINE NU TE NEDUMEREȘTE NIMIC?!

Pe algoritmul politic, situația este cel puțin stranie. USR guvernează alături de PNL, dar la ISJ Olt avem PNL–PNL–PSD. Nici urmă de USR. Și Bădici nu întreabă nimic. Nu întreabă de ce rămâne PSD. Nu întreabă de ce USR este sărit din schemă. Nu explică dacă partidul său a cerut postul. Nu spune dacă a fost refuzat.
Tace. Iar în politică, uneori tăcerea spune mai multe decât un comunicat de trei pagini.

BĂRBULETE N-A FOST SCHIMBAT. A FOST PARCAT

Și Adelin Bărbulete merită privit atent.
Omul pierde funcția de general și, minune administrativă, nu apucă nici să-și ia ghiveciul de pe birou. Îl mută în camera de alături.
Adjunct. De ce este atât de important pentru noua formulă de p**ere încât PNL îl păstrează în conducerea ISJ Olt? Pentru că explicația unei tandre înțelegeri Oprescu–Știrbu pentru conservarea pesedistului Bărbulete nu pare, în lipsa unor dovezi, cea mai convingătoare. Atunci? Poate răspunsul nu trebuie căutat la Inspectorat. Poate trebuie căutat în Consiliul Local Slatina.

ADELIN, ARATĂ-NE MÂNUȚELE!

Aici povestea devine serioasă. Dacă în perioada următoare consilierul PSD Bărbulete începe să ofere voturi decisive sau repetate proiectelor administrației De Mezzo, vor apărea inevitabil alte întrebări. Mai reprezintă Bărbulete linia PSD în Consiliul Local Slatina? Știa PSD Olt despre păstrarea lui la ISJ? A negociat cineva pentru el? Și, mai ales, există vreo legătură între fotoliul de adjunct și viitoarea poziționare politică a consilierului Bărbulete? Deocamdată, acestea sunt întrebări. Dar avem ședințe de Consiliu Local înainte. Și voturile au prostul obicei să lase urme.

ÎN VREME CE ,,FRITZ DE IZBICENI" TACE

Aici revenim la Bădici. Pentru că președintele USR Olt ar p**ea lămuri povestea în cinci minute. USR a cerut postul de adjunct de la ISJ Olt? Da sau nu? Dacă da, cine a decis că Bărbulete este mai potrivit? Dacă nu, de ce nu?
Și dacă USR Olt a acceptat liniștit formula PNL–PNL–PSD, atunci pentru ce mai există conducerea județeană a partidului? Pentru că Bădici nu este un membru oarecare. Fănel este președintele USR Olt. Așa că, ,,Fritz", lasă solarul! Spune-ne de ce tace USR și cine l-a salvat pe Bărbulete. Și, mai ales, uită-te și tu la mânuța lui Adelin. Pentru că dacă mânuța începe să se ridice pentru De Mezzo, s-ar p**ea ca fotoliul de la ISJ Olt să înceapă singur să povestească.

CSEKE, NUMĂRĂ VICTIMELE LEGII TALE!

Există un moment în care o greșeală legislativă încetează să mai fie doar o greșeală.

Devine responsabilitate politică.

Iar cazul legii care a aruncat în aer administrația locală, punând în incompatibilitate personalul contractual din administrație care deținea și un mandat de consilier local sau județean, a ajuns exact în acel punct.

Ministrul Dezvoltării, Cseke Attila, are acum o obligație simplă: să spună public cât de mare este de fapt dezastrul pe care l-a provocat această modificare legislativă.

Nu aproximativ.

Nu „câteva mii”.

Nu cifra de 8.000 rostogolită prin presă.

Ci numărul exact al oamenilor care au fost puși să aleagă între pâinea de la locul de muncă și mandatul primit de la alegători.

Și mai ales numărul celor care, în urma intrării în vigoare a legii, și-au dat demisia din funcția de consilier local sau județean.

Pentru că acei oameni nu au luat o decizie într-un joc de simulare legislativă. Au luat o decizie reală, într-o situație creată de legea pe care Parlamentul a votat-o.

Iar acum li se spune că problema se rezolvă.

Nu, domnule ministru. Nu chiar atât de simplu.

O demisie nu este un buton de „undo”

Una dintre cele mai grave probleme este afirmația potrivit căreia cei care și-au dat demisia din funcția de consilier ar fi putut reveni asupra deciziei până la prima ședință a consiliului.

Dacă aceasta este într-adevăr poziția ministrului, ea trebuie explicată public.

Pentru că art. 204 din Codul administrativ spune altceva.

În cazul demisiei, mandatul încetează de drept, iar data încetării este data depunerii demisiei.

Nu data la care consiliul votează.

Nu data la care prefectul semnează.

Nu data la care cineva își amintește să introducă subiectul pe ordinea de zi.

Data demisiei.

Consiliul local sau județean nu creează încetarea mandatului. Ia act de ea.

Această interpretare nu este doar o construcție teoretică. Ea a fost deja reținută de instanțe. Tribunalul Suceava, prin Sentința nr. 796/2025, a subliniat că demisia produce efecte de la exprimarea voinței consilierului, iar hotărârea consiliului are caracter constatator.

Așadar, dacă un om și-a depus demisia, problema nu se rezolvă spunându-i ulterior: „Stai liniștit, te poți răzgândi”.

Poate că ministrul are o altă interpretare juridică.

Foarte bine.

Atunci să o spună clar.

Și să explice în baza cărui text de lege.

Pentru că oamenii aceștia nu au dreptul să afle din presă, după ce și-au pierdut mandatul, că poate au înțeles greșit legea.

# # Dar haosul nu se oprește aici

Codul administrativ stabilește și efectele imediate ale demisiei.

Consilierul care și-a depus demisia nu mai poate fi luat în calcul la cvorum.

Nu mai poate vota.

Nu mai poate participa la lucrările comisiilor de specialitate.

Nu mai primește indemnizația.

Asta înseamnă că problema nu privește doar persoana care a demisionat.

Privește întregul consiliu.

Privește legalitatea ședințelor.

Privește hotărârile adoptate.

Privește cvorumul.

Privește majoritățile.

Privește administrația unei localități întregi.

Iar dacă un consilier care și-a înregistrat demisia continuă să participe și să voteze, întrebarea privind legalitatea acelor acte nu mai poate fi ascunsă sub preș.

Mai departe, vacantarea unui mandat generează o altă procedură: trebuie urmați pașii pentru ocuparea locului vacant și validarea supleantului.

Și de aici începe adevăratul carusel juridic.

Noua lege „repară” trecutul. Sau doar îl declară reparat?

Acum Parlamentul vine cu o nouă lege.

Una care încearcă să repare ceea ce a stricat prima.

Frumos.

Numai că dreptul nu funcționează precum o tablă pe care ștergi cu buretele ce ai scris ieri.

În perioada în care incompatibilitatea a existat, oamenii au fost obligați să reacționeze.

Unii au renunțat la mandat.

Unii și-au văzut contractul individual de muncă suspendat sau pus sub semnul întrebării.

Unele consilii au fost afectate.

Unele ședințe au fost amânate.

Unele proceduri administrative au fost declanșate.

Acum vine o lege care spune, în esență, că problema incompatibilității poate fi iertată inclusiv pentru trecut.

Dar o întrebare rămâne:

Cine repară efectele produse între timp?

O lege nouă poate elimina o incompatibilitate.

Dar poate ea să readucă automat în funcție un consilier care și-a dat demisia?

Poate să anuleze efectele unei demisii deja înregistrate?

Poate să refacă retroactiv cvorumul unei ședințe?

Poate să repună automat în vigoare un contract de muncă suspendat?

Poate să facă dispărut un loc declarat vacant?

Poate să dea timpul înapoi?

Aici este adevărata problemă.

Și exact aici ministrul ar trebui să ofere răspunsuri, nu declarații liniștitoare.

Cine numără oamenii care au plătit prețul?

Poate cea mai cinică parte a acestei povești este că discutăm despre legi, articole, alineate și proceduri, dar uităm de oameni.

Un consilier local nu este o rubrică într-un tabel.

Este un om ales.

A primit voturile oamenilor din comunitatea lui.

A avut un mandat.

A fost pus în situația de a alege pentru că legiuitorul a schimbat regulile jocului.

Dacă a ales să demisioneze pentru a-și păstra locul de muncă, atunci trebuie să știm câți oameni au făcut asta.

Dacă sunt mii, să ni se spună mii.

Dacă sunt sute, să ni se spună sute.

Dacă sunt doar câteva zeci, cu atât mai simplu.

Dar să ni se spună.

Pentru că transparența nu poate fi doar un slogan bun pentru conferințe de presă.

Cseke Attila trebuie să răspundă

Ministrul Dezvoltării este unul dintre oamenii care trebuie să explice public această situație.

Nu pentru că ar fi singurul responsabil pentru votul Parlamentului.

Ci pentru că a fost direct implicat în construcția soluției legislative și pentru că a făcut declarații publice despre efectele ei.

Așadar, întrebările sunt simple:

Câți consilieri locali și județeni au fost afectați?

Câți dintre ei erau personal contractual în administrație?

Câți și-au dat demisia?

Câte mandate au încetat de drept?

Câte locuri au fost declarate vacante?

Câte contracte individuale de muncă au fost suspendate?

Câte consilii locale și județene au fost afectate de problema cvorumului?

Câte litigii au apărut deja?

Și, mai ales:

Cum îi readuce noua lege în situația de dinainte pe cei care au respectat legea veche și au suportat consecințele ei?

Aceasta este întrebarea la care trebuie răspuns.

Nu „am reparat”.

Nu „nu mai există incompatibilitate”.

Nu „oamenii se pot întoarce”.

Ci concret: ce se întâmplă cu fiecare efect juridic produs între timp?

Pentru că administrația nu este un laborator în care poți modifica regulile și apoi, când rezultatul nu îți place, să declari experimentul anulat.

Sunt oameni care și-au pierdut mandatul.

Sunt comunități care au rămas cu consilii incomplete.

Sunt contracte de muncă ale căror efecte trebuie lămurite.

Sunt hotărâri care pot ajunge în instanță.

Și există o întreagă administrație locală care trebuie să funcționeze în timp ce Parlamentul încearcă să repare ceea ce tot Parlamentul a stricat.

De aceea, domnule ministru Cseke Attila, înainte de a ne spune că problema este rezolvată, ar fi bine să ne spuneți câte victime are, de fapt, legea dumneavoastră.

Pentru că o lege nu este bună doar atunci când poate fi corectată.
O lege bună este aceea care nu obligă mii de oameni să plătească prețul unei greșeli legislative. Veronica Gindac