Anne Parlog Art Studio

🤗 Bună! Va invit cu drag, doar dacă sunteți în zonă și aveți timp și dispoziție de artă, flori, buburuze și ciocolată, la vernisajul expoziției unde voi fi și eu prezentă cu trei lucrări. Este o locație interesantă la etajul 7, în clădirea CEC.
P.s. Sunt locuri de parcare, din câte am văzut….

Culoarea albastră a fost ultima culoare „inventată” de umanitate. În scrierile antice, precum Odiseea lui Homer, marea nu este niciodată descrisă ca fiind albastră, ci „de culoarea vinului întunecat”. Studiile lingvistice au arătat că civilizațiile vechi (grecii, chinezii, japonezii, evreii) aveau cuvinte pentru negru, alb, roșu și galben, dar nu și pentru albastru, pe care îl considerau o nuanță de verde sau de întuneric. Singurii care au avut un cuvânt pentru albastru de la început au fost egiptenii, și asta doar pentru că au fost primii care au reușit să producă chimic un pigment albastru sintetic. Se pare că, dacă nu ai un cuvânt pentru o culoare și nu o poți reproduce fizic, creierul tău tinde să o ignore sau să o catalogheze greșit.

Această teorie a evoluției lingvistice a culorilor a fost dezvoltată inițial de William Gladstone și ulterior de filologul Lazarus Geiger. Analizând texte vechi din diverse culturi, de la imnurile vedice indiene la saga islandeze, Geiger a descoperit o secvență universală în care limbile dezvoltă numele culorilor. Întotdeauna apar primele cuvintele pentru „negru” și „alb” (sau întuneric și lumină), urmate invariabil de „roșu” (culoarea sângelui și a vinului). Urmează galbenul și verdele, iar albastrul este, fără excepție, ultimul care primește un nume distinct în vocabularul oricărei civilizații emergente.

Motivul principal pentru această absență lingvistică este raritatea absolută a albastrului în natură. Cu excepția cerului (care era adesea perceput ca un vid sau o boltă divină, nu ca un obiect colorat), există foarte puține lucruri albastre în mod natural. Nu există animale albastre (cu excepții rare explicate prin fizică, nu pigment), nu există plante comestibile albastre în starea lor sălbatică, iar majoritatea florilor „albastre” sunt de fapt nuanțe de violet. Fără un obiect tangibil, cotidian, care să necesite această descriere, anticii nu au avut nevoie de un cuvânt specific, integrând nuanțele cerului în spectrul griului, verdelui sau întunericului.

Un experiment celebru realizat cu tribul Himba din Namibia a demonstrat cm limbajul modelează percepția vizuală. Acești oameni, care trăiesc izolat, nu au un cuvânt separat pentru albastru, folosind același termen ca pentru verde. Când cercetătorii le-au arătat un cerc format din pătrate verzi, dintre care unul era albastru evident pentru un occidental, membrii tribului au avut dificultăți majore în a-l identifica. În schimb, când le-a fost prezentat un cerc cu pătrate verzi, unde unul era o nuanță ușor diferită de verde (imperceptibilă pentru noi), ei l-au găsit instantaneu, deoarece limba lor are termeni foarte specifici pentru diverse tipuri de verde.

Egiptenii antici au spart această barieră culturală și vizuală prin inginerie chimică. Obsedați de pietrele semiprețioase precum turcoazul și lapis lazuli, ei au dorit să replice aceste culori sacre la scară largă. Așa au creat „Albastrul Egiptean”, considerat primul pigment sintetic din istorie. Obținut prin încălzirea la temperaturi extreme a unui amestec de nisip, var, cupru și un alcaliu, acest pigment a permis pictarea mormintelor și crearea amuletelor, forțând limba egipteană să creeze un cuvânt pentru a descrie noua realitate vizuală creată de om.

În Roma Antică, albastrul a avut mult timp o reputație negativă, fiind asociat cu barbarii. Celții și triburile germanice își vopseau fețele și trupurile cu o substanță albastră obținută din planta Isatis tinctoria (drobușor) pentru a părea înfricoșători în confruntări. Din acest motiv, pentru un cetățean roman respectabil, a avea ochii albaștri sau a purta haine albastre era considerat un semn de excentricitate, de doliu sau de apartenență la o clasă socială inferioară, culoarea fiind disprețuită în favoarea roșului imperial sau a albului pur.

Reabilitarea culorii a venit abia în secolul al XII-lea, odată cu schimbările teologice și artistice din Europa. Biserica a început să dicteze ca Fecioara Maria să fie pictată purtând mantii de un albastru strălucitor, folosind scumpul pigment ultramarin adus din minele de Lapis Lazuli din Afganistan. Deoarece acest pigment era mai scump decât aurul, folosirea lui a devenit un act de pietate și bogăție. Brusc, albastrul a trecut de la culoarea barbarilor la culoarea divinității și a regilor (albastrul regal francez), intrând definitiv în cultura vizuală occidentală.

Urmele acestei confuzii antice se mai văd și astăzi în anumite limbi moderne. În japoneză, cuvântul istoric „ao” acoperea atât albastrul, cât și verdele. Deși acum există un termen modern pentru verde („midori”), japonezii folosesc încă „ao” în situații care îi derutează pe străini: ei spun că semaforul s-a făcut „albastru” când e verde, sau descriu legumele verzi și merele verzi ca fiind „albastre”. Este o rămășiță culturală a timpului în care granița dintre cele două culori nu exista.

Din punct de vedere biologic, albastrul rămâne o „minciună” a fizicii în lumea animală. Păsările precum gaița albastră sau fluturii Morpho nu au pigment albastru în celule. Dacă le zdrobești aripile, praful rezultat este maro sau gri. Culoarea albastră pe care o vedem este rezultatul „colorației structurale”: solzii și penele au o structură microscopică ce reflectă doar lumina albastră și absoarbe restul spectrului. Natura a trebuit să inventeze o iluzie optică, folosind fizica luminii, pentru a crea albastrul, neavând chimia necesară pentru a-l produce biologic.

Astăzi, albastrul a devenit, în mod ironic, cea mai populară culoare din lume, preferată de majoritatea oamenilor în sondaje. Este culoarea uniformelor, a costumelor de afaceri și a celor mai mari rețele de socializare, fiind asociată psihologic cu încrederea, calmul și stabilitatea. Drumul său de la inexistență lingvistică la dominanță culturală arată capacitatea umanității de a-și extinde orizontul perceptiv, învățând să vadă și să numească ceea ce inițial era doar o umbră în peisaj.