Maria Daniela Gavankar

Meriti, chiar daca...
Ma uit afara si mi se pare ca e o zi perfecta... adica nu mi se pare, chiar e o zi perfecta de primavara-vara. E soare chiar daca si ploua, e superb chiar daca nu e vara si nici primavara si ploua.
Si ma gandeam cm oamenii sau nascut liberi si fericiti chiar daca nu sunt perfecti. Dar au ajuns adulti stresati si nemultumiti chiar daca au atatea motive de bucurie in jur...
Si ma gandeam cm copiii merita sa fie iubiti chiar daca nu au notele cele mai bune sau comportamentul cel mai exemplar, chiar daca uita sa se spele pe dinti si au uitat din nou sa-si faca temele, chiar daca tipa si chiar daca s-au batut intre ei...din nou, chiar daca nu vorbesc sau au cine stie ce problema... si chiar daca sunt adolescenti si ni se pare ca sunt imposibili!
Femeile merita sa fie iubite chiar daca au cateva kilograme in plus, chiar daca au divortat, chiar daca isi cresc singure copiiii, chiar daca au dificultati financiare, chiar daca nu stiu sa calce sau nu vor sa gateasca, si chiar daca dau pe afara de emotie din cand in cand sau se zbat in depresie.
Barbatii merita sa fie iubiti chiar daca au si ei cateva kilograme in plus, sau ceva par in minus, dificultati financiare, griji, emotii, chiar daca nu au tot timpul vorbele la ei, chiar daca au divortat si chiar daca...si daca...si daca...si daca.
Si meriti sa te odihnesti chiar daca nu ti-ai facut curat in casa, si meriti sa iesi sa te plimbi chiar daca ai dat-o in bara cu ceva, si meriti sa te bucuri de viata chiar daca esti singur, si meriti o cafea buna chiar daca mai ai si alte treburi... si meriti sa te distrezi chiar daca mai ai de invatat sau de muncit, si meriti sa speri chiar daca ai fost dezamagit...

Hai afara, chiar daca...

Am vazut-o și eu pe eleva care a vorbit despre cât de grea și apăsătoare a devenit școala pentru copii. Și, dincolo de cuvintele ei, am văzut ceva ce noi, părinții știm: oboseala emoțională a unei generații care învață cu fața la trecut și crește prea repede și prea singură pentru programa care se derulează pe lângă nevoile ei.

În timp ce un copil își aduna curajul să vorbească despre presiune, frică, bullying și neputință, ministrul educației stă pe telefon!
Ministrul educației!
Astăzi, la o dezbatere legată de sănătatea mintală a elevilor și tinerilor!
Imaginea aceasta spune, poate, mai mult decât orice raport despre starea educației și a nației, până la urmă.

Ca psiholog și ca mamă, mă doare ce trăiesc copiii în școală.
Copiii noștri duc în spate:
programe încărcate și greu de dus pentru vârsta lor,
ore multe și informații care trebuie memorate, nu înțelese,
competiție continuă,
bullying ignorat sau minimalizat,
anxietate, rușine și sentimentul că nu sunt niciodată suficient de buni.

Și peste toate acestea, un sistem care (pare că) doarme. Adică, stă pe telefon.

Vedem copii epuizați emoțional, dar continuăm să le spunem „așa e școala, trebuie să înveți”.
Vedem copii care plâng înainte de teste, si îi numim „sensibili”.
Vedem bullying, etichetări și umilințe și de multe ori pe adulții aleg să privească în altă parte.

Un copil care spune „școala e urâtă” nu este un copil leneș. Este, de multe ori, un copil care încearcă să supraviețuiască într-un sistem care îi cere enorm și îl ascultă prea puțin.

Dacă un copil are curajul să vorbească, noi, adulții, avem obligația să ascultăm. Și nu cu telefonul în mână. Pentru că, în timp ce noi ne certăm pe reforme și statistici, o generație întreagă ne transmite că nu mai poate așa!