Alexandra Baltag

Unii oameni au povești extraordinare și nu știu cm să le spună. Eu știu.
Scriu în locul tău cu vocea ta, mai sincer decât ai îndrăzni singur. Povestea este cea mai puternică armă de influență. Și eu știu cm s-o folosesc.

Acum ceva timp am primit un proiect complet diferit de tot ce scrisesem până atunci. Mai corect spus, am primit o provocare. Iar eu am o relație destul de serioasă cu provocările, mai ales când vin de la oameni care au încredere în mine, mă susțin și contribuie la evoluția mea profesională.
Am acceptat proiectul fără să înțeleg de la început întreaga lui complexitate. Abia după ce am început să-l aprofundez mi-am dat seama câtă responsabilitate se așază în fiecare pagină și câtă grijă trebuie să am cu un subiect care ajunge la oameni aflați într-un moment fragil al vieții lor.
„Eu pe cine aleg?” pornește de la experiența divorțului, dar coboară până în locul unde doare cel mai tare: sufletul copilului prins între doi adulți care au uitat să se asculte. Am scris despre confuzie, despre întrebări puse prea devreme și despre părinți care au nevoie să înțeleagă lumea celor mici, pentru a le-o explica fără să îi rănească.
Pentru această carte am studiat mult. Am citit despre emoțiile copiilor, reacțiile adulților și modul în care separarea părinților poate modifica siguranța interioară a unui copil. Am intrat inclusiv în zona de legislație, pentru că o temă atât de sensibilă cere emoție, dar și rigoare. O carte care atinge durerea unui copil trebuie scrisă atent, nu doar frumos.
M-a ajutat enorm doamna psiholog Mirela Munteanu, care mi-a fost alături în momentele în care aveam nevoie de claritate, direcție și o privire profesionistă asupra unor aspecte delicate. Îi sunt recunoscătoare pentru ghidaj și pentru răbdarea de a sta cu mine la telefon ore în șir.
Scriind această carte, am fost, într-un fel, și părinte, și copil. Am pătruns în fricile, neputințele și vinovățiile lor. Am privit divorțul prin ochii copilului, acolo unde întrebarea „Eu pe cine aleg?” nu ar trebui să existe niciodată.
Mulțumesc Editura Gold și tuturor celor implicați pentru șansa de a descoperi o nouă latură a scrisului meu. Această experiență mi-a reconfirmat că literatura nu înseamnă doar cuvinte așezate frumos, ci, mai ales, grijă pentru oamenii care se vor oglindi în ele.



Cu codul de reducere BALTAG30, beneficiați de reducere la toate cărțile scrise de mine, disponibile aici: https://www.edituragold.ro/?s=alexandra+baltag

După ploaie vin lecțiile
Aveam vreo 14 ani. Abia plouase la poalele muntelui Ceahlău, pe Izvorul Muntelui. Ah! Mirosul de iarbă și pământ ud îmi este companion și acum. Îl simt de parcă ar fi fost ieri.
Încărcată de treburi, bunica îmi zice:
„Hai să mergem până pe deal, să culegem niște melci. Îi gătim pentru prânz.”
Să zic drept, am crezut că glumește în prima fază, dar când am văzut că pregătește coșul și își ia șoșonii în picioare, mi-am zis: asta chiar nu e o glumă, hai să culegem melci.
Fără niciun scenariu și fără un milion de întrebări, mi-am ascultat bunica și am pornit să culegem melcii de după ploaie.
Ajunse acasă, m-a învățat să îi curăț, să îi fierb, să îi gătesc și, bineînțeles, să îi mănânc, pentru că până atunci nu mai gustasem o asemenea delicatesă. Dar în bunica mea aveam încredere deplină. Bineînțeles că mi-au plăcut, înmuiați în sosul de usturoi. Și, bineînțeles, noaptea nu ne-am simțit prea bine.
Mi-am amintit zilele acestea de melcii de după ploaie, pentru că uneori oportunitățile „cu sos de usturoi” apar exact așa: multe, neașteptate, alunecoase, ușor ciudate și cu un potențial pe care nu îl înțelegem din prima. Unele merită culese, apoi gătite. Altele se lasă cu o indigestie serioasă, dar ne învață ceva ce nicio teorie nu ar fi explicat la fel de bine.
Viața nu aduce mereu oportunitățile ambalate frumos, cu etichetă premium și garanție de succes. Uneori vin după ploaie, prin iarbă udă, într-un coș vechi, lângă o bunică sigură pe ea, care știe mai mult decât toate cărțile de dezvoltare personală puse la un loc.
Viața m-a pregătit pentru asta: să nu mă eschivez când văd ceva nou, ciudat sau incomod și să nu mă grăbesc să spun că nu e pentru mine. Analizez, întreb mai puțin din frică și mai mult din curiozitate. Iar dacă aleg să încerc, îmi asum și gustul, și lecția, și eventualele consecințe digestive ale entuziasmului.
Până la urmă, experiența rămâne cel mai bun mentor. E învățător bun, fără să menajeze, și, culmea, exact din acele întâmplări pe care am fi fost tentați să le refuzăm la început se nasc poveștile pe care le ținem minte o viață întreagă.