Choose Yourself

De ce vor psihologii să plângi?

Știi acele clipuri satirice în care psihologul pare obsedat să stoarcă o lacrimă de la client?
În realitate, nu lacrima e scopul. Ci eliberarea emoției.

Unii oameni sunt atât de răniți, încât și-au anesteziat trăirile. Pentru ei e dureros să le simtă. Și ce nu simți… nu te poate răni.

Fuga de emoții ascunde frică.
Uneori mascată prin zâmbete sociale sau printr-un simț al umorului accentuat. Alteori prin întreruperi dese, schimbarea subiectului, uitare, adicții, supra-rationalizare sau indisponibilitate emoțională. Și treptat apare disocierea.

Dar când fugi de durere, fugi și de viață.
Pentru că a simți înseamnă a fi viu.
E ca și cm ai primi notificări de la tine și le-ai șterge fără să le citești.

Corpul nu tace. El simte pentru tine: tensiuni, dureri de stomac, migrene, palpitații, transpirații, amorțeli. Atunci când nu există cauze medicale evidente, acestea sunt semnele emoțiilor reprimate.

La mine ajung femei care nu au timp să plângă. Pentru că trebuie să fie „puternice” pentru toți ceilalți.

Femei care nu își dau voie să fie furioase, să spună ce au nevoie sau ce le doare. De teamă să nu fie respinse ori părăsite.

Femei care nu s-au simțit niciodată în siguranță cu propriile emoții. Pentru că au fost judecate, ignorate sau lăsate singure cu durerea lor.

Terapia le învață că:
✨ este în siguranță să simtă;
✨ emoțiile neplăcute au un început și un sfârșit;
✨ corpul nu transmite moarte, ci viață;
✨ iar emoțiile sunt aliații lor pentru că plânsul curăță, furia le dă curaj, frica le protejează sau le arată ce au de vindecat, și golul interior creează spațiu pentru un nou început.

Fiecare moment de contact cu tine însăți te trezește și te face mai puternică.

De aceea, lacrimile sunt mult mai benefice decât înghețul emoțional.

Choose Yourself!

Pentru mine ca terapeut, e o provocare să pun limite cu clienții care nu iau în serios procesul terapeutic. Uneori simt teama că celălalt se va simți abandonat, respins.

Dar știu că tocmai limitele clare sunt ceea ce poate rupe un tipar vechi. Pentru că nu e vorba de respingere, ci despre oglindirea realității:
"Nu pot lucra cu tine în absența unui angajament minim. Dacă nu te implici, procesul nu poate funcționa. Și nici ceilalți nu vor susține mereu jocul tău."

Uneori, limita fermă e cel mai profund act de grijă. Mai ales pentru persoane care se autosabotează și se pierd în haos tocmai pentru că poate n-au cunoscut niciodată un cadru coerent, predictibil și consecvent.

Poate părea rigid sau greu de acceptat, mai ales dacă ai avut experiențe în care limitele au venit ca impunere.

Pentru unii oameni, limitele au fost mereu despre control, rușinare sau autoritate. Așa că atunci când le primesc într-un spațiu terapeutic, pot apărea confuzii, proiecții, rezistențe.

Dar un cadru clar, cu reguli asumate de ambele părți, este ceea ce face ca procesul terapeutic să funcționeze. Fără implicare, fără responsabilitate, nu există progres.

Iar punerea limitei e tot o intervenție terapeutică.

Poate că și tu te-ai simțit vinovată uneori când ai pus o limită. Ți-ai făcut griji că vei părea rece, egoistă, „prea dură”. Dar o limită sănătoasă nu este un zid care îndepărtează, ci un contur care protejează.

Limita pe care o pui nu e doar pentru tine ci și pentru celălalt.

Nu ca pedeapsă, ci ca formă de grijă.

Nu din superioritate, ci din responsabilitate.

Nu ca să respingi, ci ca să rămâi fidelă adevărului tău și relațiilor care contează.

Choose Yourself!