Corneliu Cezar- Compozitor

România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)1974-01-24 / nr. 4

Ziua, august 2000 (Anul 7, nr. 1864-1890)2000-08-19 / nr. 1880

Recenzie

Introducere în sonologie de Corneliu Cezar, carte apărută recent la Editura Muzicală, este o lucrare demnă de luat în considerare nu numai de către profesioniști, cu preocupările lor specializate, ci deopotrivă de către cititorul care dorește să se informeze, să înțeleagă mai bine, să devină părtaș aventurii muzicii, așa cm se prezintă ea în actualitate.

„Orice filosofie e expresia unui temperament“, spunea W. James și mulți, în ciuda aparențelor, au tins să o confirme. Nimic mai firesc, când, judecând — cm propunea cineva — de la om la om, observând filosofia fiecăruia, reflecțiile sale asupra vieții, avem în vedere volumul (teoretic) semnat de către Corneliu Cezar. Omul se reflectă în operă, dar omul e prezent deopotrivă în concepția sa despre operă: avem o armonie a întregului...

Perspectiva poetică, idealizantă, cu mutații dintr-o zonă în alta a direcțiilor stilistice (de la accente mai vechi ale avangardei, la cele ale incantației și poeziei imanente, mai recent la un „special“ stil retro, cu figurații neoclasice), căutând parcă să cuprindă posibilitatea muzicii din toate unghiurile de vedere posibile (toate la un loc fiindu-i parcă de neajuns), a dat la Corneliu Cezar o similar-complicată filosofie asupra muzicii.

El se ocupă de sonologie ca de o super-știință a sunetelor, cu implicațiile și potențialitățile sale, unele ducând înspre muzică, altele conducând de la muzică înspre mai departe... Privirea sa, prin neconformism, într-un fel chiar prin oblicitate, agățând din mers, dacă nu prinzând chiar o mulțime de detalii, care ar fi părut multora nedemne de a fi puse în ecuație, e deosebit de interesantă.

O observare nouă a lumii, cu această inocență a artistului cu adevărat hăruit pentru lucruri sensibile, este în plus deosebit de atractivă prin originalitate. Uneori însă, ceea ce pe noi nu ne mai interesează sub aspect artistic, preocupările volumului lui Corneliu Cezar se îndepărtează de la estetic, având mai degrabă contingență cu „musico-terapia“. „Tratamentele“ muzicale, oricât ar fi de pozitive, coboară dintr-odată volatilitatea incalculabilă a artei și a gândirii artistice, pe dedesubtul „farmacopeelor“, o pun în slujbe terestre, incerte, diminuându-i implicit forța de sugestie.

Dacă are o anume pantă tămăduitoare, muzica o datorează tocmai înălțimilor ei atinse în absolut, ca o spirală angajată spre zenit, față de care se cuvine să păstrăm, printr-o estetică a neîntinării, întreaga responsabilitate.

Dar Introducere în sonologie, ca o știință limitată a complexității jocurilor cu sunetul, evident și cu muzica, este pentru Corneliu Cezar, în modul cel mai firesc, și o „trădare de sine“, o destăinuire, fiind deopotrivă savoarea robustă și farmecul dat de acest gen de texte.

Tocmai de aceea, această carte, care este rodul multor ani de preocupare și cercetare, poate fi situată printre cele mai interesante volume de meditație asupra muzicii, cât și a fenomenului psiho-acusticii care o înconjoară.

Iancu DUMITRESCU
Saptamina, 1984 (Anul 14, nr. 2-52)1984-10-26 / nr. 43

"Personalitate marcantă a componisticii românești, care s-a afirmat după 1960, Corneliu Cezar (1938-1997) se dovedește a fi mai mult un gânditor și un profet, un vizionar al muzicii, decât un realizator de capodopere acustice. Cazul lui se poate asemăna întrucâtva cu cel al lui Eric Satie sau al Vameșului Rousseau (și, sub anumite aspecte, chiar cu cel al lui Charles Ives). Aceeași simplitate, naivitate, exprimare frustă, irupție spontană de sentimente, pe fundalul unei lipse totale de prejudecăți, având în vedere gustul artistic, modul de construcție a operei de artă sau calitatea materiei sonore. Cu alte cuvinte, un postmodernism prin excelență. Numai că Cezar a fost, în context românesc, un premergător al postmodernismului. Corneliu Cezar a „sclipit” din fragedă tinerețe, în contextul generației sale. Dovedea geniu, personalitate puternică, inconfundabilă, impetuoasă și o minte pătrunzătoare, iscoditoare (mereu în căutarea adevărurilor fundamentale), cât a altor zece la un loc. Era un adevărat lider. Și-a trăit viața și arta, mai ales în perioada de tinerețe, cu o intensitate neobișnuită, arzând ca o torță vie. Avea atunci sentimentul că timpul nu-i stă la dispoziție.

A fost, încă de pe băncile studenției, un militant activ (asumându-și toate riscurile, beneficiind, în plus, și de o origine socială „nesănătoasă”) pentru promovarea modernismului, a avangărzii, împotriva realismului socialist și a contextului provincial, sufocant, ce era impus cu forța în acea vreme. La mijlocul anilor ’60, Corneliu Cezar s-a așezat, din nou, împotriva vremii, împotriva bătăii vântului. A preconizat, a profetizat o nouă direcție muzicală: regăsirea, într-un context istoric, a rezonanței naturale a sunetului. A fost primul la noi în țară, și printre primii în lume, care a avut presimțirea unui alt Spirit al Timpului. A riscat, atunci, din nou, prin convingerile sale, devenite între timp antimoderniste, pierderea unor prieteni, având inițial puțini parteneri de drum și puțini adepți; într-un plan filosofic, întorsătura estetică ce câștiga un teren prielnic în componistica bucureșteană însemna, în acea perioadă, recuperarea originilor anterioare Turnului Babei, a Naturalității ca reacție la culturalitatea artificializată a doctrinelor seriale. Acesta era, de fapt, al doilea val de opoziție la serialism. Primul viza recuperarea unor modele ale naturii exterioare, ambientale: cântările de păsări, în cazul muzicii lui Messiaen, sau texturile (peste tot prezente în natură) în operele lui Xenakis sau ale compozitorilor polonezi din anii ’60-’70, respectiva direcție având mai mult o tentă naturalistă (post-impresionistă).

Când, după 1975-1979, curentul spectral s-a oficializat la Paris, cu mult tam-tam și cu o susținere muzicologică remarcabilă, prin ansamblul „Iting faire”, nimeni nu știa (așa cm nici acum nu știe) că el era deja de vreo zece ani practicat în România de către un mic grup de compozitori, în frunte cu Corneliu Cezar. După 1970, Cezar a militat pentru cauza recuperării „stării de cântec” în muzică și a manierei componistice numită de el „orga de stiluri”, adică un politeism, practicat tot în avans față de alții. După 1980 însă, încetul cu încetul, fenomenul artistic nu s-a mai interesat, ci s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de idealul dobândirii rafinamentului estetic, al meșteșugului, al originalității...

Ne-a legat o strânsă prietenie, cm se spune, de-o viață (timp de peste 40 de ani). La fel de prieten a fost cu compozitorii Lucian Mețianu, mai ales în perioada studenției, cu Ștefan Niculescu și, mai târziu, cu Maia Ciobanu, cât și cu pictorii Sorin Dumitrescu (căruia îi datorăm apariția acestui disc), Marin Gherasim, cu poeții Ioan Alexandru, Daniel Turcu (plecat și el mult prea devreme dintre noi), Grete Tartler, cu părintele Iustin Marchiș.

Lucrările prezentate pe acest disc se desfășoară în ordinea cronologică a nașterii lor. „RUM” (1967) este piesa electroacustică care a deschis drumul practicării spectralismului în muzica românească. „TAAROA” (1968), dedicată eminentului clarinetist Aurelian Octav Popa, este o operă deschisă, suportând multiple variante. Vocea autorului, în ipostaza celui care recită textul mitic, rămâne încrustată în opera sa ca o fotografie acustică. „ZIUA FĂRĂ SFÂRȘIT” (1974), „ROTA” (1975), piese electroacustice, și „ALPHA LYTRAE” (1982), pentru voce și orchestră, sunt printre primele muzici de factură polistilistică, în viziunea unui folclor universal (cazul „ROTA”). „FLĂCĂRI ȘI ROȚI” (1983), ultimul opus al compozitorului, este o emoționantă lucrare corală scrisă pe texte creștine și marcată de un autentic suflu religios, fiind interpretată, în actuala versiune, de celebrul ansamblu „Madrigal”, dirijat de maestrul Marin Constantin."

Octavian NEMESCU

Ziua, august 2000 (Anul 7, nr. 1864-1890)2000-08-19 / nr. 1880