Sergiu Balaban

Am avut un Paște adevărat. Nu știam atunci cât valorează

În camera aia bună de la stradă, unde intram doar la sărbători, bunica avea deja masa aranjată cu toate bunătățile. Cozonacul stătea acoperit cu un prosop alb cusut la mână în model cu flori, pasca mirosea a brânză dulce și vanilie, iar eu mă învârteam pe lângă ele cu un singur scop: să fur. Și furam. Pe furiș, cu degetele, din brânza aia de pască, de câte ori apucam, până mă prindea bunica și mă certa mai mult de formă, că știa și ea că asta face parte din ritual.

Noaptea de Înviere era altceva. Nu era doar o slujbă, era un moment pe care îl simțeai în stomac. Mergeam toți, în liniște, cu hainele alea pe care nu aveai voie să le murdărești, și stăteam acolo, în curtea bisericii, cu ochii pe lumânări și pe oameni. Când se stingea lumina și începea „Veniți de luați lumină”, se făcea o liniște pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Țineam lumânarea aia ca pe ceva sfânt și aveam grijă să nu se stingă până acasă, că așa se zicea, că aduce noroc.

Dimineața era poate partea mea preferată, bunica punea într-un castron de tablă apă rece, ouă roșii și câțiva bănuți. Mă chema și îmi spunea să mă spăl pe ochi cu apa aia, „să fii sănătos și să ai noroc tot anul”. Dar adevărul e că pe mine nu mă interesa nici sănătatea, nici norocul. Eu mă uitam doar la măruntul de pe fundul castronului. Știam că rămâne al meu și era o bucurie simplă. Și apoi începea ziua. Ieșeam cu punga de plastic în mână și plecam din poartă în poartă cu „Hristos a înviat!”, spuneam cu voce tare și primeam în schimb ouă, nuci, colaci, uneori și câte un leu. Punga se umplea încet, iar eu simțeam că am cucerit satul. Era o competiție tăcută cu ceilalți copii, cine adună mai mult, cine ajunge mai departe, cine se întoarce acasă cu punga cea mai grea.

Totul era simplu. Nu aveam multe, dar aveam tot ce conta. O familie strânsă, o masă plină, niște obiceiuri care păreau normale atunci și care astăzi par de neînlocuit.

Astăzi, Paștele îl simțim altfel. Poate mai grăbit și mai sărac în emoție. Nu mai există camera aia „bună”, nu mai furăm din pască, nu mai umblăm din poartă în poartă și nici măruntul din castron nu mai înseamnă nimic. Avem totul la îndemână, dar parcă nu mai avem sentimentul ăla că trăim ceva special.

Nu știu dacă sărbătorile s-au schimbat, poate și noi ne-am schimbat. Sau poate am rămas undeva, într-un sat, într-o curte, lângă un castron de tablă cu apă rece și câțiva bănuți pe fund, unde Paștele chiar însemna ceva.

Articol semnat Sergiu N Balaban.

Cine profită mai mult: Italia de români sau românii de Italia?

Am asistat azi la o discuție aparent banală, genul ăla care pornește dintr-o replică aruncată la cafea și ajunge, fără să-ți dai seama, într-o dezbatere serioasă.

Un pacient în sala de așteptare a zis că “Italia fără români ar avea o problemă mare de tot” și imediat un altul i-a dat replica „stai liniștit, că fără Italia, românii din diaspora ar avea probleme și mai mari.”

Și acolo, fără răbdare sau argumente, s-a rupt conversația în două, fiecare și-a apărat propriul adevăr. Mi-a rămas ideea asta în cap toată ziua pentru că, dincolo de orgolii și replici rapide, mă tot întreb cine profită, de fapt, mai mult? Italia de români sau românii de Italia? Foarte des ne blocăm exact în genul ăsta de discuție, pentru că fiecare vede doar jumătatea lui de adevăr.

Dacă te uiți din perspectiva Italiei, e greu să negi realitatea: românii sunt peste tot. În construcții, în agricultură, în spitale, în casele oamenilor. Sunt acolo unde e greu, unde e nevoie de răbdare, de muncă multă și de compromisuri. Italia nu a crescut acești oameni, nu a investit în educația lor de la zero, dar i-a primit exact în momentul în care avea nevoie de ei. Din punctul ăsta de vedere, da, Italia a câștigat enorm. A primit forță de muncă pregătită, disponibilă și, de multe ori, dispusă să accepte condiții pe care alții nu le-ar mai accepta.

Dar dacă întorci perspectiva, povestea arată complet diferit. Pentru milioane de români, Italia nu a fost o alegere romantică, a fost o soluție. O ieșire. A însemnat un salariu mai bun decât acasă, o șansă reală de stabilitate, un sistem care, cu toate defectele lui, funcționează mai predictibil decât cel din România. A însemnat posibilitatea de a construi ceva, de a trimite bani acasă, de a oferi copiilor o altă viață. Din punctul ăsta de vedere, da, românii au câștigat.

Și totuși, fiecare dintre părți are senzația că a dat mai mult decât a primit. Italia spune că a oferit oportunități, locuri de muncă, un cadru stabil. Românii spun că au muncit, au tras, au ținut în picioare lucruri pe care alții nu le mai voiau. Și adevărul e că ambele lucruri sunt valabile în același timp.

Relația asta nu e una de tip „cine a păcălit pe cine”, e un schimb. Unul în care Italia a câștigat oameni care au ținut economia în mișcare, dar a și schimbat structura unor comunități fără să fie întotdeauna pregătită pentru asta. Iar românii au câștigat bani și stabilitate, dar au plătit cu ani departe de familie, cu identitate împărțită între două lumi, cu sentimentul că nu aparțin complet niciunde.

Și dacă tot am plecat de la discuția din sala de așteptare, o duc mai departe aici, fără să țin partea nimănui: tu, sincer… dacă tragi linie azi, simți că ai câștigat din Italia sau că ai plătit prea mult pentru ceea ce ai obținut?

Articol semnat de Sergiu N Balaban.

România – Turcia: adevăratul test din seara asta nu e pentru echipa națională. E pentru noi

Meciul României cu Turcia din seara asta nu e doar despre calificări, puncte sau calcule de grupă. Nu e doar despre fotbal. E despre noi, despre cât de maturi suntem ca societate și cât de capabili suntem să fim, măcar pentru 90 de minute, de partea noastră.

Am văzut fotbal din spatele porții, pe stadioane mari din Italia, în Serie A și în Champions League. Am stat la conferințe de presă, am urmărit antrenamente, am simțit pulsul unor echipe care trăiesc pentru suporterii lor. Sunt în măsură să vorbesc despre fotbal, dar nu asta vreau astăzi. Pentru că problema noastră nu e tactica, nu e selecția, nu e sistemul de joc. Problema noastră e atitudinea.

Mai sunt câteva ore până la meci, mă uit în jur, mă mir și mă întristez. Pentru că în loc să fim uniți, în loc să transmitem energie, în loc să le dăm jucătorilor senzația că au în spate un popor care crede în ei, noi facem exact opusul. Criticăm. Ironizăm. Demontăm fiecare alegere, fiecare convocare, fiecare declarație. Parcă ne hrănim din neîncredere.

Și nu, nu e vorba că nu avem voie să avem opinii. E normal să ai păreri, să analizezi, să critici. Dar există un moment pentru toate. Iar ajunul unui meci atât de important nu e momentul în care îți sabotezi propria echipă. În Italia am văzut echipe huiduite, contestate, dar am văzut și ceva ce noi încă nu înțelegem pe deplin: în ziua meciului, indiferent de scandaluri, de rezultate sau de frustrări, tribuna devine un bloc. O singură voce. O singură energie. Pentru că oamenii știu că în teren nu mai joacă doar 11 jucători, joacă și ei.

Noi încă nu am ajuns acolo. Noi încă intrăm în meci dezbinați. Unii speră, alții așteaptă să greșim ca să poată spune “ți-am zis eu”. Și poate că exact aici pierdem, înainte să înceapă fluierul. Pentru că da, o echipă națională nu e doar suma jucătorilor ei. E reflexia unei societăți, iar dacă societatea e plină de neîncredere, de răutate gratuită și de dorința de a critica înainte de a susține, atunci asta se vede și se simte.

Ar fi trebuit ca în seara asta să fie simplu: indiferent de rezultat, să fim acolo. Să transmitem încredere. Să arătăm că știm să fim uniți măcar atunci când purtăm același steag. Pentru că, dacă diseară pierdem, o să fie ușor să arătăm cu degetul spre jucători. Dar adevărul incomod e că vina nu e doar a lor. E și a noastră, pentru că nu le-am dat nici măcar șansa să simtă că nu sunt singuri.

Adevăratul test din seara asta nu e pentru echipa națională.

E pentru noi.

Articol scris de Sergiu N Balaban.

De ce îi deranjează pe unii români adevărul mai mult decât faptele

Articol scris de Sergiu N Balaban.

Comentariile la textul despre românii care se transformă după câteva pahare de alcool mi-au trezit un deja-vu.

Mi-am adus aminte de un episod din 2017 când am fost chemat în Delta Padului, în zona Veneției, de unde mai mulți români pescari ne-au sunat și ne-au rugat să venim pentru că, spuneau ei, sunt persecutați de italieni, de poliție și de carabinieri. Că nu mai pot pescui în liniște, că sunt controlați fără motiv și că sunt tratați nedrept doar pentru că sunt români.

Am mers acolo și am stat două zile, am ascultat pe îndelete tot ce aveau de spus și la urmă am făcut exact ce trebuie să facă un jurnalist: am mers și la cealaltă parte, la autorități, la pescari locali, la cei care monitorizau zona. M-au așteptat cu documente, cu filmări și cu probe, iar povestea s-a întors complet: românii noștri nu erau victimele, ci braconierii. Prindeau pește la curent, cantități uriașe, tone pe săptămână, pe care le încărcau în dube și le vindeau la „negru”.

Am făcut un reportaj corect, nu comod. După difuzare s-au deschis anchete la nivel regional, pentru că fenomenul era mult mai mare decât părea, iar știrea s-a rostogolit rapid și prin presa italiană.

Dar reacția care m-a lovit cel mai tare nu a venit din partea italienilor, ci din partea altor români. Pentru mulți problema nu era braconajul, ci faptul că eu nu am închis ochii și că nu am „protejat imaginea românilor”.

M-a lovit atunci un val de ură incredibil pentru că nu am acceptat ideea că între români trebuie să ne prefacem că totul e în regulă, chiar și atunci când nu e.

Și aceeași reacție o văd și acum. Scrii despre un episod banal, dar real, despre un român care după câteva pahare face spectacol la o petrecere și imediat apar vocile care spun că nu e bine să vorbești despre asta. Că „nu dă bine”, că ne „spălăm rufele în public”, ca și cm problema ar fi faptul că o spunem, nu faptul că se întâmplă.

Eu nu cred în logica asta. Nu cred că respectul unei comunități se construiește prin tăcere sau prin negare. Respectul se construiește prin onestitate și prin capacitatea de a ne privi și defectele, nu doar meritele.

Sigur, fiecare are dreptul să vadă lucrurile altfel. Este perfect normal să nu fim toți de acord. Dar faptul că spun aceste lucruri nu înseamnă că denigrez comunitatea românească. Din contră. Sunt atâtea lucruri pe care le-am făcut, le fac și le voi face tocmai pentru a obține exact opusul: respect.

Mă întorc de la Torino la Milano cu un tren care merge cu aproape 300 la oră și în vagon avem câțiva copii gălăgioși de 14-15 ani care au fost să viziteze muzeul egiptean. Vorbesc tare, râd, își trimit poze, pentru ei e o zi normală.

Văd imaginea asta și îmi aduc aminte că la vârsta lor eu făceam 18 ore cu trenul ca să ajung la bunici, pe ruta București – Huși. Optsprezece ore care uneori însemnau stat în picioare pentru că nu mai erau locuri. Schimbam trenul la Crasna și urcam într-un personal cu două vagoane vechi, cu uși care nu se închideau bine. Iarna ningea înăuntru, vara aerul devenea greu, nu aveam telefon, nu aveam internet, nu aveam nimic care să scurteze drumul. Aveam doar răbdare și dor de bunici.

Astăzi ei fac excursii cu viteza cu care noi schimbam atunci locomotive.

Vă las continuarea într-un articol, prin comentarii.